În Corpul nu minte niciodată (noua ediție a volumului Revolta corpului) Alice Miller
analizează mai convingător decât oricând consecințele pe termen lung pe care
abuzul din copilărie le are asupra trupului victimelor. Folosind experiența
avută cu pacienții săi și întorcându-se la istoriile de viață ale unor mari
scriitori, precum Marcel Proust, Franz Kafka și Virginia Woolf, Miller
demonstrează că umilința trăită de copii, sentimentele lor reprimate de
neputință, furie și ură la adresa părinților se manifestă la maturitate sub
forma bolilor, fie ele cancer, accidente vasculare sau alte afecțiuni grave,
iar neputința, lipsa permisiunii personale și sociale de a le conștientiza la
vârstă adultă își găsește paralela în dependența de substanțe care însoțește de
multe ori starea de vid interior rezultată în urma refulării și a clivajului
interior. Ca specialist ce nu s-a ferit niciodată de controverse, Alice Miller
îndeamnă vehement societatea să renunțe la imperativul otrăvitor al poruncii
biblice de a-ți cinsti și iubi necondiționat părinții și să nu ofere iertare
părinților care, folosind metode tiranice de educare, au provocat suferințe de
neconceput copiilor proprii.
„«Iubirea»
copilului abuzat în trecut față de părinții săi nu este iubire. Ea este o
legătură împovărată de așteptare, de iluzii și negări, care solicită un preț
foarte mare de la toți cei implicați. Prețul pentru această legătură este
plătit, în primul rând, de următoarea generație de copii, care cresc în
spiritul minciunii, pentru că sunt supuși unui tratament considerat de părinți
a fi «spre binele lor». Persoana respectivă plătește adesea, pentru negarea sa,
cu probleme serioase de sănătate, deoarece «recunoștința» ei se află în
contradicție cu ceea ce corpul său știe.”
„Aproape
toate cărțile mele au stârnit reacții critice, însă, în cazul cărții de față,
remarcabilă a fost tocmai intensitatea emoțională cu care explicațiile din ea
au fost fie confirmate, fie respinse. Am impresia că această intensitate
exprimă în mod indirect cât de aproape sau de departe este cititorul față de
sine însuși.”
„Terapeuții
propun adesea iertarea ca mijloc de vindecare pentru a se liniști pe ei înșiși,
așa cum au procedat și părinții. Dar, deoarece mesajele terapeuților sună
foarte asemănător cu cele primite în copilăria clientului de la părinții
acestuia, deși adesea formulate mai prietenos, clientul are nevoie de mult timp
pentru a observa pedagogia din spatele discursului terapeutic. Atunci când, în
sfârșit, o recunoaște, el nu-l poate părăsi pe terapeut, pentru că între timp
s-a dezvoltat deja o nouă legătură toxică.”
„Pentru
client, terapeutul a devenit mama care l-a adus pe lume, deoarece în această
nouă relație a învățat să simtă. Așa că este posibil ca el să aștepte în
continuare salvarea din partea terapeutului, în loc să își asculte corpul, care
îi oferă ajutor prin semnalele sale. Însă, dacă, de exemplu, clientul are șansa
de a fi însoțit de un martor competent, el își poate trăi și înțelege frica de
părinți (sau față de figurile parentale) și începe să rupă treptat legătura
distructivă.”
• Alice
Miller |
Adevăr Divin
