Mitul normalității
Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică
La cei 78 de ani ai săi, după zeci de ani de experiență în medicina de familie, ca specialist în îngrijiri paliative, în lucru cu persoanele dependente și cu AD(H)D, în lucru cu trauma, cu afecțiuni psihice și boli cronice, după mii de ore de discursuri publice educaționale, Gabor Maté face cadou lumii O CARTE PENTRU O NOUÃ NORMALITATE, la care cu toții putem contribui în mod conștient. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
„De ce anume va fi nevoie pentru a demonta mitul normalității" se întreabă Gabor Maté, cu empatia unui vizionar care, în numele întregii umanități, ridică întrebarea-cheie ce ne-ar putea ajuta ACUM să facem ceva pentru a trăi o viață mai bună, pentru a dezmembra fabricațiile artificiale ale unui sistem cultural, social, politic, economic, de sănătate, juridic și educațional toxic, care a apăsat deja pedala autodistructivității. Cum am putea să demontăm de urgență percepțiile greșite, prejudecățile, punctele oarbe și neadevărurile care au devenit tacit și pe nesimțite normă socială și normalitate și care ne distrug sănătatea, starea generală de bine și speranța unui viitor bun? Mitul normalității este CARTEA MOMENTULUI, cartea care ne oferă șansa unei treziri compasionale la adevărul esenței umane, cartea care ne-ar putea schimba viziunea asupra principiilor reale ale societății în care trăim și viziunea asupra unei societăți în care am vrea să trăim. La cei 78 de ani ai săi, după zeci de ani de experiență în medicina de familie, ca specialist în îngrijiri paliative, în lucru cu persoanele dependente și cu AD(H)D, în lucru cu trauma, cu afecțiuni psihice și boli cronice, după mii de ore de discursuri publice educaționale, Gabor Maté face cadou lumii O CARTE PENTRU O NOUÃ NORMALITATE, la care cu toții putem contribui în mod conștient. |
Cuprins:
Cuvânt-înainte de conf. univ. dr. Diana Lucia
Vasile ... 17 PARTEA I 01. Ultimul loc în care ai vrea să fii: Fațetele traumei ... 35 PARTEA A II-A 08. Cine suntem noi cu adevărat? Natură umană, Nevoi umane ... 131 PARTEA A III-A 15. [Orice] doar ca să nu mai fii tu [însuți]: Dezmințind miturile
despre dependență ... 219 PARTEA A IV-A 19. De la societate la celulă: Incertitudine, conflict și pierderea
controlului ... 283
20. Jefuirea spiritului uman: Deconectarea și nemulțumirile sale
... 294 PARTEA A V-A CÃI SPRE ÎNTREGIRE 25. Mintea conduce totul: Posibilitatea de vindecare ... 367 Mulțumiri ... 502 |
Fragment:
2. Un sentiment de siguranță a atașamentului care îi permite copilului să se odihnească din efortul de a-și câștiga dreptul de a ii cine este și asa cum este. Odată ce siguranța fundamentală este stabilită, cel
mic se poate relaxa confortabil. Aceasta este starea pe care dr. Neufeld o
identifică drept „odihnă", una în care copilul nu trebuie să se
străduiască să se atașeze de părinte și nici să muncească pentru a menține
echilibrul corect al contactului. Această stare este solul în care rădăcinile
unei dezvoltări sănătoase se pot instala ferm. De aici ne putem aștepta în mod
fiabil să urmeze creșterea emoțională, socială și intelectuală. 3. Permisiunea de a-și simți emoțiile, în special suferința, furia, tristețea și durerea – cu alte cuvinte, siguranța de a rămâne vulnerabil. „Deoarece emoția este motorul maturizării, atunci
când copiii își pierd sentimentele fragile, ei rămân blocați în imaturitatea
lor", explică Neufeld. Pentru ca emoțiile să rămână accesibile, mediul
trebuie să Ie permită să fie experimentate în siguranță – ceea ce înseamnă că
exprimarea sentimentelor de către copil nu poate amenința relația de atașament
cu părinții. 4. Experiența jocului liber în procesul de maturizare. Mai degrabă decât o activitate frivolă, copilăroasă, jocul este o cerință pentru dezvoltarea sănătoasă a tuturor speciilor de mamifere. Jaak Panksepp a inventat un nume pentru sistemul neuronal care guvernează adevărata recreere, care se manifestă alături de sistemele „PANICÃ/DURERE" și „ÎNGRIJIRE". „Sistemul JOC", a scris el, „poate fi deosebit de important în dezvoltarea epigenetică și în maturizarea neocortexului". Lipsa unei legături sigure cu sugarul și lipsa jocului timpuriu, a afirmat el, pot fi factori care contribuie la geneza unor afecțiuni precum AD(H)D, precum și a iritabilității și agresivității adulților. Răspunsul meu ar fi că Da – și nu este un răspuns atât de simplu. în timp ce diagnosticarea excesivă prezintă cu siguranță un risc, nu consider că această creștere bruscă a numărului de cazuri de AD(H)D înregistrate la copii în ultimele decenii se datorează exclusiv părinților creduli, profesorilor nefericiți, psihiatrilor școlari prea zeloși și companiilor farmaceutice fără scrupule. Așa cum am discutat în capitolele anterioare, lumea în care se nasc copiii în zilele noastre ar putea la fel de bine să fi fost proiectată pentru a promova perturbări ale funcției cognitive și ale autoreglării emoționale. Tot ceea ce am văzut îmi transmite că asistăm la o schimbare radicală în ceea ce privește bunăstarea mintală a copiilor. Atunci de ce insist cu critica mea la adresa modelului de diagnostic? Pentru că diagnosticele nu dezvăluie nimic despre evenimentele și dinamica ce stau la baza percepțiilor și experiențelor în cauză. Ele ne țin privirea concentrată asupra efectelor și nu asupra nenumăratelor lor cauze. Ar putea exista multiple motive pentru care un copil poate avea probleme de concentrare a atenției sau poate fi agitat, absent și nervos: anxietate, stres acasă, plictiseală față de materii pe care le consideră neinteresante, rezistență la constrângerile de a sta într-o sală de clasă, teama de a nu fi supus bullyingului, un profesor autoritar, o traumă - chiar și luna în care s-a născut poate fi cauza stărilor lui, fie că vă vine să credeți sau nu. Un studiu al Universității din British Columbia a analizat fișele medicale ale unui număr de aproape 1 milion de școlari de la British Columbia, pe o perioadă de 11 ani, și a constatat că cei născuți în luna decembrie aveau cu 39% mai multe șanse de a fi diagnosticați cu AD(H)D decât colegii de clasă născuți în luna ianuarie a aceluiași an. Motivul? Copiii născuți în decembrie au intrat în aceeași clasă cu aproape un an mai tineri decât omologii lor născuți în ianuarie - erau cu 11 luni în urmă în privința dezvoltării creierului. Ei erau tratați medicamentos nu pentru o „tulburare genetică a creierului", ci pentru o maturizare în mod natural întârziată a circuitelor cerebrale de atenție și autoreglare. Sau luați în considerare diagnosticul DSM-5 de tulburare de opoziție provocatoare (ODD), adesea adăugat la AD(H)D și alte „boli". „Dacă adolescentul sau copilul dumneavoastră are un model frecvent și persistent de furie, iritabilitate, ceartă, sfidare sau răzbunare față de dumneavoastră și alte figuri de autoritate, este posibil să aibă tulburare de opoziție provocatoare", sfătuiește Clinica Mayo.8Indiciul se află în cuvântul „față de": opoziționismul, prin definiție, poate apărea doar în contextul unei relații. Pot suferi simptomele unei răceli în izolare sau îmi pot rupe glezna de unul singur. Dar nu pot să mă opun nimănui sau să fiu supărat sau iritat pe cineva decât dacă acel „cineva" se află într-o anumită relație Cu mine. „Dacă nu mă credeți", le spun uneori terapeuților, părinților, profesorilor sau profesioniștilor din domeniul medical, „încuiați-vă în seara asta în camera dumneavoastră, asigurați-vă că sunteți absolut singuri și opuneți-vă cuiva. Dacă reușiți, puneți-o pe YouTube - va deveni virală în cel mai scurt timp". Având în vedere că un copil se dezvoltă în contextul unor relații, comportamentul său ne va fi inteligibil doar dacă ne uităm la mediul relațional. Văzuți astfel, acești așa-numiți copii ODD se dovedesc a fi cei care nu au o legătură suficient de hrănitoare cu adulții care îi îngrijesc și care au o rezistență naturală la a fi controlați de persoane în care nu au încredere deplină sau de care nu se simt suficient de apropiați. Această aversiune, în plus, nu face decât să fie amplificată de toate încercările de a-i umili sau de a-i face să se supună. A numi acest comportament „tulburare" nu spune nimic despre experiența interioară a copilului, ci doar reflectă perspectiva celor care consideră comportamentul lor recalcitrant ca fiind incomod. De asemenea, este o denumire complet obtuză față de modul în care funcționează dinamica puterii emoționale: nu este nimic tulburător în a opune rezistență figurilor de autoritate în care, indiferent de motiv, nu ne încredem și față de care nu ne simțim în siguranță. Dacă astăzi vedem tot mai mulți tineri comportându-se în mod automat cu rezistență, întrebarea la care trebuie să ne întoarcem este: Cum perturbă această cultură relațiile sănătoase între adulți și copii? De ce diagnosticăm copiii cu o tulburare, în loc să „diagnosticăm" - și să tratăm - familiile, comunitățile, școlile și societatea lor? |