Francisc al păsărilor

Această carte nu este încă o poveste printre multele consacrate lui Francisc din Assisi. Este cu totul altceva. Este o scufundare în sufletul său și în inima misterului care l-a hrănit. Toți credem, mai mult sau "mai puțin, că ne este cunoscută traiectoria orbitoare a acestui om care, după o mie două sute de ani, a vrut să regăsească simplitatea și blândețea lui Christos. Credem că știm... dar ignorăm totuși esențialul: secretul pe care l-a purtat în el și care, dacă ar fi fost-dezvăluit, ar fi putut să schimbe fața Occidentului. Daniel Meurois ne invită să descoperim acest secret și să plonjăm împreună cu el în Memoria timpului. Prin ochii lui Francisc și ai Clarei din Assisi, sora sa de suflet, ne poartă din Italia medievală către Egipt și cavalerii Templieri, acolo unde islamul și creștinismul vorbesc despre aceeași grădină interioară, cea a compasiunii și dragostei pentru tot ceea ce este. Grație abordării sale diferite, îndrăznețe și emoționante, a veritabilului itinerariu al lui „Poveretto", Daniel Meurois ne readuce încă o dată la sursa originară a gândirii cristice, la esența sa revoluționară, la faptele istorice și la misterele sale care au fost ascunse cu grijă. Dar, dincolo de toate acestea, învățătura oferită de Francisc al Păsărilor ne va atinge pe toți prin modernitatea mesajului său, acela al căutării unei necesare și posibile uniuni între Spirit și Trup. Răspunzând nevoii noastre de adevăr, ea restituie cu justețe, libertate și tandrețe ceea ce a fost relația incontestabilului cuplu solar format de Francisc și Clara din Assisi. O mărturie care abordează întrebările noastre de astăzi, o carte care îndrăznește să spună, o privire care străpunge viața... reamintindu-ne totodată frumusețea ei.

Prefața editorului ... 7

Povestea unei invitații ... 9 A fost odată... nu cu mult timp în urmă ... 13 Capitolul I - Primele amintiri ... 15 Capitolul II - Chemările ... 35
Capitolul III - O fereastră în suflet.... ... 53 Capitolul IV - Prin poarta morților ... 65 Capitolul V - Revelația păsărilor ... 81 Capitolul VI - Revelația de la Damietta ... 99 Capitolul VII - Deziluzionările ... 129 Capitolul VIII - Manuscrisele de la Sfântul Damian ... 149 Capitolul IX- Sângele și untdelemnul ... 163 Capitolul X - Floarea de ciulin ... 183 Capitolul XI - Ultimul cântec de laudă ... 193 Capitolul XII - Numele Iubirii ... 209

Capitolul I
Primele amintiri

În acea dimineață m-am trezit tresărind. Prin mica fereastră a chiliei mele, primele raze de lumină ale zorilor abia se iveau.
M-am așezat imediat pe rogojină, învelindu-mă cu vechea haină care îmi servea de pătură. Capul îmi era cuprins de un fel de febră rece și nu puteam să revin dintr-un vis ciudat... Era într-adevăr un vis? Nu, nu putea să fie asta... El, Francisc, voia să îmi spună ceva. Tocmai îl văzusem, acolo, la doi pași de mine. Stătea pe iarbă și își ridicase ușor marginea robei atât cât să îi văd picioarele... Picioarele lui se descompuneau... Era o imagine cutremurătoare, dar nu imi era frică.
„Vino, Chiara, vino..." l-am auzit. Aceste cuvinte m-au trezit și mi-au făcut inima să îmi bată cu putere în piept. Nu am mai așteptat nicio clipă. Mi-am încălțat sandalele impregnate de răceala solului, mi-am luat haina și am împins ușa joasă a chiliei unde dormeam. Înebunisem? Ce mă apucase pe mine, cea care îmi interzisesem să merg și să îmi vizitez fratele de suflet acolo, jos în vale? Abia dacă se vedea ceva... Ce aveam să le spun celorlalte, lor, cărora le ceream să fie atât de reținute? Dar nimic nu îmi venea în ajutor... O forță mă împingea, iar eu nici măcar nu încercam să mă opun.
Bâjbâind pe culoarul în care dădeau aproape toate chiliile comunității noastre, am ghicit printr-o ușă întredeschisă siluetele surorii mele Agnes și ale altor două surori. Ici și colo cineva se auzea tușind. Nu trebuia să mă vadă nimeni ieșind... Nu vroiam să dau explicații. Mergeam în vale să-l vizitez pe Francisc așa cum îmi ceruse el și asta era tot...
Din fericire, ușa casei noastre, care se afla chiar în spatele bisericii Sfântul Damian nu a scârțâit. În ce privește poarta orașului, două gărzi tocmai trecuseră pe acolo trântind-o. Pe jumătate adormiți, străjerii nu au zis nimic și cu un aer năucit, m-au salutat cu un respect exagerat făcându-mă să mă simt stânjenită. De acolo îmi amintesc că m-am rostogolit pe drumul care cobora șerpuit printre măslini și stejari tineri. Aproape că mi-am sucit gleznele... dar nu! Acea forță era încă prezentă, nu mă părăsea și îmi dădea impresia că plutesc pe deasupra tuturor obstacolelor. Doar un colț al rochiei mele s-a prins într-o tufă mare de ciulini, obligându-mă să mă opresc să-mi trag sufletul.
Când mi-am ridicat capul pentru a-mi continua cursa, o formă umană a apărut în fața mea, la cotitura drumului. Era un bărbat care se căznea să alerge. După câteva clipe am ajuns față în față. L-am recunoscut pe fratele Leo, abia acoperit de roba lui mare din pânză, ruptă la genunchi din cauza muncii la câmp. Fără suflu, el a găsit cu greu puterea să bolborosească trei fraze:
- „Domnul să fie lăudat! Ești tu, soră Chiara. Vino repede. Fratele Francesco te cheamă... Cred că va pleca." Și când fratele Leo a terminat de vorbit, ultimele cuvinte i se înecau în gât într-un suspin reprimat. Nu m-a întrebat de ce eram acolo singură, la o oră atât de nepotrivită pentru obiceiurile noastre. Fără îndoială că ghicise motivul... Trăiserăm atâtea lucruri încât complicitatea Invizibilului nu mai putea să ne surprindă sufletele.
Nu am vrut să-i pun întrebări fratelui Leo. Cum, de ce... nimic din toate acestea nu avea importanță.

- „Da, păsările sunt cele care mi-au spus adesea ce trebuia să fac. Se crede mereu despre ele că trec pe deasupra capetelor noastre din întâmplare și că nu e nicio intenție a lui Dumnezeu în faptul că ele sunt pițigoi, măcălendri, șoimi sau vulturi atunci când ne apar... dar nu e adevărat! Privindu-le cum se duc și vin de-a lungul întregii zile am început să pot citi primele litere ale alfabetului Domnului Nostru. Un alfabet atât de simplu... care povestește exact același lucru ca și sfintele Scripturi! Fără traistă, fără sandale, chiar și fără toiag! Doar aripile inimii noastre! Păsările m-au învățat această încredere. Ele m-au ridicat la demnitatea lor. La început am ales sărăcia datorită lor, datorită ușurinței lor, înțelegi? Era atât de frumos, surioară, și era atât de dulce această ușurință pe care o descopeream în prima perioadă a vieții mele de pustnic! Îmi era atât de foame și de frig încât toate visele pe care le aveam se înmulțeau și mai mult. Din fericire, am ajuns să nu mai simt cu adevărat nevoile corpului și mi-am zis că acolo era soluția pentru a-mi cultiva sufletul. O știi și tu prea bine... Era cea mai bună cale pe care o putusem eu găsi și e cea pe care te-am învățat și pe tine și pe mulți alții." - „Cea mai frumoasă dintre căi..." - „Crezi? Frumoasă, da... dar cea mai frumoasă... Nu mai sunt sigur..." La aceste cuvinte, Francisc a fost cuprins de una din acele lungi crize de tuse care îl epuizau. Fruntea sa ardea mai mult ca niciodată, așa că i-am acoperit-o cu o cârpă umedă fără să îi mai fi cerut voie. - „Nu, nu mai sunt atât de sigur..." a reluat el de îndată ce și-a recăpătat o fărâmă de putere. Insistența lui m-a făcut să mă încrunt; nu înțelegeam. - „Acolo e o altă parte a secretului tău?" - „... Doar una din consecințele Ușii pe care am întredeschis-o...". Francisc și-a lăsat pleoapele să se închidă, a tras pătura spre el și a continuat să vorbească cu voce joasă. „Nu pot să merg mai repede și să îți spun... Secretul meu poate să facă rău". - „Rău?" - „Pentru că nu suntem obișnuiți cu adevăratul adevăr în această lume și pentru că adevăratul adevăr este încă mult prea frumos pentru urechile noastre și pentru ochii noștri. El arde tot ce nu a fost făcut scrum și ce nu a găsit puritatea cenușii... Te fac să-ți fie frică, Chiarina?" Nu i-am răspuns direct, dar într-adevăr, Francisc mă făcea să îmi fie puțin frică. - „Vrei să spui că renegi ceea ce ne-ai învățat, frate?" Între noi s-a așternut o tăcere destul de lungă pe care pițigoiul a folosit-o pentru a se așeza pe pieptul lui Francisc. - „Nu... Nu, dar..." Îngrijorată până în măduva oaselor, l-am contemplat pe fratele meu de suflet incapabil să meargă până la capătul frazei sale. Pe nesimțite, a adormit. M-am ridicat fără zgomot și, după ce m-am dus pentru scurt timp pe la ceilalți bolnavi care încercau să doarmă, am trecut dincolo de ușă în cele din urmă. Fratele Leo nu era prea departe. Era așezat pe un zid și vorbea încet cu frații Elia și Pietro. Am decis să merg hotărâtă către ei, afirmând astfel corectitudinea prezenței mele acolo. Păreau să înțeleagă pentru că m-au făcut să mă simt în largul meu. - „Își pierde forțele, nu-i așa sorella?" - „E pentru a găsi altele... Am văzut mulți a căror inimă se micșorează și chiar se usucă în apropierea plecării lor. Adesea e frica sau vreo furie... Dar pentru fratele nostru se întâmplă contrariul. El împinge orizonturile în jurul lui. Nimic nu va mai putea să fie ca înainte..."