Apocalipsele lui Ioan

În continuarea Cărții secrete a lui Jeshua, această lucrare a lui Daniel Meurois ne invită de această dată să pășim alături de discipolul Ioan de-a lungul vieții sale între Efes și Patmos, în anii care au urmat Crucificării. Un parcurs surprinzător și emoționant despre care scrierile oficiale ne spun puține lucruri, dar care este clarificat aici în mod remarcabil datorită capacității autorului de a explora Memoria akashică. De aici rezultă această relatare profund inițiatică ce ne face să mergem din Revelație în Revelație, sau altfel spus din Apocalipsă în Apocalipsă, spre descoperirea celor mai tainice Învățături pe care Christul le-a încredințat „discipolului mult iubit" care a fost Ioan. Făcându-ne să călătorim de la Originile Divinității la Crearea universurilor trecând prin enigma celor numiți „Archontes", rar s-a întâmplat ca o mărturie a lui Daniel Meurois să fie mai purtătoare de Trezire, mai interpelantă și mai actuală decât cea de față. Aceasta afirmă că am fi de fapt prizonierii unei bariere spațio-temporale iar Suflul christic universal – care străbate Vremurile și Tradițiile – ar fi cheia eliberatoare care trebuie activată fără întârziere. Încărcat de memoria lui "Ioan, impregnată și ea la rândul său de memoria Mariei, iată așadar un discurs bogat în perle transformatoare. Nestemate a căror Undă de Libertate dă la o parte gratiile în spatele cărora invențiile iluzorii ale omului au încercat mereu să restrângă Divinul. Cititorii acestei cărți ieșite din comun vor înțelege că a sosit timpul ca paginile sale să fie publicate fără întârziere.

Prefața editorului ... 7 Câteva cuvinte indispensabile ... 11

Capitolul 0: Numele meu este Ioan ... 15 Capitolul I: Întoarcerea mea la Efes ... 23 Capitolul II: Smyrna ... 43
Capitolul III: Călătoria la Pergam ... 59 Capitolul IV: „La începutul a Toate..." ... 81 Capitolul V: Sarea din Laodiceea ... 95 Capitolul VI: De la Thalia la Gaios ... 111 Capitolul VII: Adevărurile lui Saul ... 127 Capitolul VIII: Capcanele Arhonților ... 145 Capitolul IX: De la Recunoștință la Consolare ... 157 Capitolul X: Yohan ... 171
Capitolul XI: Despre inimă și pâine ... 185 Capitolul XII: Cenușa din Filadelfia ... 199 Capitolul XIII: „Dacă ai nevoie de o lampă..." ... 213
Capitolul XIV: La Patmos, într-o noapte senină ... 229 Capitolul XV: În spatele laurilor, o grotă ... 243 Capitolul XVI: Cele două priviri din Patmos ... 259 Capitolul XVII: Spre Casa Mamei ... 277

Capitolul 0
Numele meu este Ioan

Viața mea nu a fost decât o succesiune de nașteri și morți... sau de morți și renașteri. Cum să o mărturisesc altfel!
Știind că voi pleca în curând din viață, o fi sub efectul unei tainice bucurii sau al unei nostalgii nespuse că simt nevoia să mă aplec asupra ei? Desigur, niciun răspuns nu este mai presus decât altul. Melancoliile se hrănesc cu bucuriile trecute la fel cum acestea dau viață prezentului și sădesc orizontul.
Numele meu este Ioan și mă aflu la Efes unde, de multă vreme, mi s-a dat numele grec de Johannes. O căsuță cu acoperiș drept printre altele ridicate în grohotiș, un pâlc de măslini, lauri și smochini, iar apoi, mai încolo, după o treaptă, o înșiruire de coloane elegante înălțându-se spre cer cu capitelurile lor minuțios colorate. Cam așa arată peisajul meu și nu mi-aș dori altul.
E de ajuns să fac câțiva pași printre florile de asfodel și iată-mă lângă un firicel de apă vie care izvorăște dintre stânci pentru a se tupila apoi printre ierburi. Ce altceva aș putea să cer? Inima mea mustește de tot ceea ce o existență de om poate îndrăzni să cheme și care s-ar putea rezuma la un singur cuvânt... Lumina. Un simplu cuvânt? Mai degrabă o stare...
Picioarele mă poartă cu greu, totuși. Și mi se pare că nu pentru că au mers mai mult decât altele, ci mai ales pentru că au căutat să se adapteze la ritmul viziunilor Inimii care le-a hrănit mereu și pentru că s-au uzat. O uzură frumoasă, drept să spun, instalată ușor, după atâta învecinare cu Splendoarea.
Frica? Suferința? Evident că le-am cunoscut, la fel ca pe alte mii de lucruri asemănătoare pe care nimeni nu le poate evita. Cu toate acestea... ajuns la capăt de drum, pot să spun că am fost un om fericit, chiar dacă am fost supus neîncetat presiunilor vieții. Fericit ca am întâlnit un alt om, a cărui transparență, forță și Iubire cutremurătoare Îl făceau să fie mult mai mult decât un om.
Se chema Jeshua... sau Cel Binecuvântat. A apărut subit, ca un prieten venit din străfundul Vremurilor, fără să-l fi văzut apropiindu-se. Jeshua... Numele său e purtat de atunci pe atâtea buze! Și înflăcărează totul, chiar dacă nu vorbește decât despre Pace. Ultima imagine pe care o păstrez despre Jeshua mă duce înapoi la Tyr. Evocă deopotrivă fericire și sfâșiere... Tocmai ajungeam din Efes pentru cea mai scurtă ședere pe care ar putea să și-o imagineze cineva. La cererea sa, le însoțisem până la El pe Meryem, mama lui, și pe Sarah, sora lui, care trăiseră acolo în ultimii patru ani. Părăsind de puțină vreme mănăstirea unde se refugiase pentru mult timp în urma supliciului său, El hotărâse să plece departe către răsărit, spre acea Țară a Piscurilor înalte pe care o cunoscuse în tinerețe și o îndrăgea nespus. Fratele său, Toma, și încă vreo câțiva pe care îi invidiam aveau să îl însoțească într-acolo. Însă prezența lui Meryem în preajmă conta pentru el mai mult decât orice altceva într-o asemenea călătorie.

Oarecum tulburat, am intrat în cele din urmă în curte, apoi mi-am turnat peste picioarele obosite și pline de praf niște apă dintr-un urcior înainte de a trece pragul casei. Era aproape răcoare. în penumbră, pe o masă joasă, am observat imediat câteva frunze amestecate cu flori. Toate alcătuiau un buchet veștejit. Nimeni nu intrase cu siguranță acolo de câteva săptămâni, nici măcar Epiphanes, care credea că florile moarte și uscate atrăgeau sufletele rătăcitoare. Fără să mai aștept, m-am întins pe o rogojină în cealaltă cameră tradițional rezervată rugăciunii și împărțirii pâinii. Eram tot pe gânduri... Cum ar fi reacționat Jeshua la ceea ce tocmai văzusem? El nu dorise niciodată să se formeze un fel de cult în jurul Învățăturii Sale. Cât despre Meryem, aceasta nu ar fi putut niciodată să își imagineze sau să accepte ce se manifesta acolo, la poalele zidurilor în spatele cărora trăise. Devoțiunea... Evident că nimeni nu o putea împiedica să se manifeste atunci când izvora pe neașteptate. Trebuia de asemenea să recunosc că esența ei era impregnată chiar de o anumită frumusețe întrucât era în măsură să exprime avântul firesc al inimii, să hrănească un grăunte de speranță sau să îl susțină pe acela care avea nevoie de forță. Nu puteam să îi neg onorabilitatea... Însă în privința cultului altfel stăteau lucrurile... căci acesta anunța credința oarbă care la rândul său ducea la împietrire... adică tocmai contrarul a ceea ce ne învățase mereu Jeshua. Prin urmare ce era de făcut? Aveam să asist neputincios la ceea ce era inevitabil? Oare am putea vorbi vreodată despre Iubire, Infinit și Veșnicie fără a cădea în capcana îngustimii omenești? Eu am fost cel care, încă din zorii următoarei zile, am mers să-i strig numele lui Epiphanes nu departe de acolo, la ușa casei sale. Am auzit mai întâi câțiva pași coborând cele câteva trepte din piatră ale casei ce dădeau spre o terasă... apoi prietenul meu mi-a căzut în brațe cu răsuflarea tăiată. Din puținele cuvinte pe care le-a bâiguit în cele din urmă, am înțeles imediat neliniștea lui și confuzia tuturor acelora care îmi oferiseră încredere. Mulți s-au simțit părăsiți, în vreme ce el, fratele meu, nu fusese în măsură să le dea nici măcar o explicație... Pur și simplu plecasem într-o dimineață fiindcă trebuie că „avusesem nevoie de asta"... poate, în ochii unora, ca un om egoist sau inconștient care, după ce plantase cea mai frumoasă tufă de rhodon, nu își mal bătuse capul să o ude și să o tundă... Dar acum că mă întorsesem, cum puteam să îl fac pe Epiphanes să înțeleagă motivul pentru care fusesem nevoit să dispar atâta vreme și ce trăisem? Aveam nevoie de măsură în toate și de cuvinte care să nu trădeze nimic. Am convenit între noi ca vestea „revenirii" mele să fie ținută secretă până când îmi găseam acele cuvinte și îmi trăgeam puțin sufletul, căci eram extenuat. Așa că i-am povestit totul lui Epiphanes așa cum am putut. Tot... mai puțin visul pătrunzător care mă cutremurase la Pergam, sub un portic al templului lui Esclapios. Era prea intim... M-am rezumat la nopțile mele, la „Cântul meu" și la diminețile miraculoase pentru că tocmai în mijlocul acestora, într-un decor care îmi era străin, lucrurile s-au răsturnat încă o dată în viața mea iar numele „Deșertului" s-a revelat în adevăratul lui sens. Există imagini pe care nu le-am putea uita niciodată, în ciuda trecerii Timpului...