Cu câteva zile
înainte, Mariana era acasă, în Londra.
Era
în genunchi pe podea, înconjurată de cutii. Făcea încă o încercare, fără
tragere de inimă, să trieze lucrurile lui Sebastian.
Nu
prea reușea. La un an de la moartea lui, cele mai multe dintre lucrurile sale
tot mai erau împrăștiate prin casă, în mormane și în cutii pe jumătate goale.
Părea pur și simplu incapabilă să ducă treaba asta la bun sfârșit.
Mariana
încă îl iubea – asta era problema. Chiar dacă știa că n-;o să-;l mai vadă niciodată
pe Sebastian – chiar dacă dispăruse pe vecie –, încă îl iubea, și nu știa ce să
facă cu toată iubirea asta. Era atât de multă și atât de haotică! Se prelingea,
se scurgea, se rostogolea din ea, ca umplutura dintr-;o păpușă de cârpă ale
cărei cusături se destramă.
Ar fi
dat orice să-;și poată așeza iubirea într-;o cutie, așa cum încerca să facă cu
lucrurile lui. Ce priveliște jalnică: viața unui om redusă la o adunătură de
obiecte nedorite ce urmează să fie vândute la talcioc.
Mariana
vârî mâna în cea mai apropiată cutie. Scoase o pereche de pantofi.
Se
uită la ei – vechii pantofi de sport verzi cu care alerga pe plajă. Încă păreau
un pic îmbibați de apă, cu firișoare de nisip încrustate în tălpi.
„Descotorosește-;te
de ei“, își zise. „Aruncă-;i în coșul de gunoi. Fă-;o.“
Chiar
în vreme ce se gândea la asta își dădu seama că era imposibil. Pantofii nu erau
el; nu erau Sebastian, nu erau bărbatul pe care-;l iubise și avea să-;l iubească
pe vecie. Erau doar niște pantofi vechi. Ș;i totuși, despărțirea de ei ar fi
fost un rău pe care și-;l făcea singură, ca și cum și-;ar fi apăsat un cuțit pe
braț și ar fi tăiat o fâșie de piele.
În
loc de asta, Mariana strânse pantofii la piept. Îi ținu în brațe ca pe un
prunc. Ș;i plânse.
Cum
ajunsese într-;un asemenea hal?
În
răstimp de numai un an, care cândva s-;ar fi scurs aproape pe nesimțite – iar
acum se întindea în spatele ei ca un peisaj pustiit, strivit de un uragan –,
viața pe care o cunoscuse fusese ștearsă de pe fața pământului, lăsând-;o în
situația actuală: treizeci și șase de ani, singură și beată într-;o seară de
duminică; cu mâinile încleștate pe pantofii unui mort, de parcă ar fi fost
moaște – ceea ce, într-;un fel, erau.
Ceva
frumos, ceva sfânt, murise. Nu rămâneau decât cărțile pe care le citea el,
hainele pe care le purta, lucrurile pe care le atingea. Încă simțea pe ele
mirosul lui, încă simțea pe vârful limbii gustul lui.
Iată
de ce nu putea să-;i arunce lucrurile: dacă le păstra, putea cumva să-;l păstreze
pe Sebastian viu încă un piculeț; dacă renunța la ele, îl pierdea cu totul.
De
curând, dintr-;o curiozitate morbidă și într-;o încercare de a înțelege cu ce se
lupta, Mariana recitise toate scrierile lui Freud despre jale și pierderea unei
persoane apropiate. În opinia lui, după moartea cuiva drag trebuie să accepți
pierderea la nivel psihologic și să te desprinzi de persoana respectivă, pentru
că altfel riști să cazi în jelirea patologică, pe care el o numea melancolie –
iar noi îi zicem depresie.
Mariana
înțelegea asta. Ș;tia că ar trebui să se desprindă de Sebastian, însă nu putea
– pentru că încă îl iubea. Îl iubea, cu toate că dispăruse pentru totdeauna,
dispăruse sub giulgiu – „sub giulgiu, sub giulgiu“ – de unde era asta?
Tennyson, probabil.
Sub
giulgiu.
Așa
părea. De la moartea lui Sebastian, Mariana nu mai vedea lumea colorată. Viața
era ștearsă și cenușie și îndepărtată, sub un giulgiu – sub o negură de
tristețe.
Voia
să se ascundă de lume, cu toată larma și durerea ei, și să-;și găsească refugiu
în munca sa și în căsuța sa galbenă.
Acolo
ar fi rămas, dacă Zoe n-;ar fi sunat-;o de la Cambridge în acea seară de
octombrie.
Telefonul
de la Zoe, după reuniunea grupului de luni seara – așa începuse.
Așa
începuse coșmarul.
Grupul
de luni seara se întrunea în camera din față a Marianei.
Era o
cameră încăpătoare. Fusese destinată terapiei curând după ce Mariana și
Sebastian se mutaseră în casa cea galbenă.
Le
era tare dragă acea casă. Se afla la poalele Primrose Hill, în nord-;vestul
Londrei, și era zugrăvită în același galben viu ca primulele care creșteau pe
deal vara. Caprifoiul care se cățăra pe un zid îl acoperea cu totul, iar în
lunile de vară parfumul dulce al florilor albe se strecura în casă prin
ferestrele deschise, urca scările și zăbovea prin coridoare și încăperi, umplându-;le
de farmec.
Era
neobișnuit de cald în acea seară de luni. Cu toate că era începutul lui
octombrie, vara indiană persista, ca un oaspete încăpățânat care refuză să
aplece urechea la aluziile frunzelor muribunde din copaci că ar fi vremea să
plece. Soarele de la sfârșitul după-;amiezii inunda camera din față, înecând-;o
într-;o lumină aurie cu nuanțe roșietice. Înainte de a începe, Mariana coborî
storurile, însă lăsă ferestrele ghilotină deschise câțiva centimetri, ca să
intre aerul.
Apoi
așeză scaunele în cerc.
Nouă
scaune. Câte unul pentru fiecare membru al grupului și unul pentru Mariana.
Teoretic, trebuia ca scaunele să fie identice – însă viața reală nu e așa. În
ciuda celor mai bune intenții, adunase de-;a lungul anilor scaune cu spătar din
diferite materiale, cu diferite forme și mărimi. Atitudinea sa relaxată față
de scaune era poate tipică pentru felul în care își desfășura activitatea.
Abordarea Marianei era neprotocolară, ba chiar neconvențională.
Era
ironic faptul că își alesese ca profesie terapia, în special terapia de grup.
Întotdeauna fusese nesigură în privința grupurilor – ba chiar neîncrezătoare –,
încă din copilărie.
Crescuse
în Grecia, la periferia Atenei. Locuiau într-;un căsoi vechi și dărăpănat, în
vârful unui deal acoperit cu un văl negru și verde de măslini. Când era mică,
Mariana ședea pe leagănul ruginit din grădină și cugeta la orașul vechi de
dedesubt, care se întindea până la coloanele Partenonului de pe vârful altui
deal, în depărtare. Părea imens, nesfârșit; minusculă în comparație cu el, îl
privea cu o presimțire superstițioasă.
Când
o însoțea pe menajeră la cumpărături în piața ticsită de lume din centrul
Atenei, Mariana era întotdeauna speriată. Se simțea ușurată și un pic
surprinsă când se întorcea acasă teafără. Grupurile mari au continuat s-;o
intimideze când a mai crescut. La școală stătea pe margine, simțind că nu se
potrivea cu colegii săi. Ș;i această impresie de nepotrivire era greu de
alungat. După ani, la terapie, ajunsese să înțeleagă că școala nu era altceva
decât un macrocosmos al unității familiale: ceea ce însemna că neliniștea ei
ținea mai puțin de momentul prezent – mai puțin de curtea școlii, de piața din
Atena sau de orice alt grup în care se găsea – și mai mult de familia și de
casa izolată în care crescuse. |