Este în poezia Clarissei Damian o bucurie, o frenezie
a pierderii, până la contopirea sinelui cu celălalt sine. Se înveșmântă în
scris și prin scris, cocon egipțian hărăzit dăinuirii. Încorporează în vers
vaste întinderi de ape și puzderii cosmice – monade configuratorii.
Făurind, în esență o monografie a unui singur
sentiment, cel al iubirii, poeta se abandonează lucid halucinației halucinante.
Ș;i astfel se naște monolitul brâncunșian al anulării identității prin iubire.
Neacceptând de la bun început cuvintele mari și adulația necontrolată, ne vin
în minte, congenere, stanțe din Louise Labe, Elisabeth Browning, Edith
Sodergran, Gabriela Mistral, Magda Isanos, Gabriela Melinescu…
Prin text, în care se re-încorporează și re-definește,
Clarissa Damian se pregătește să câștige pariul său cu eternitatea: am
să continui să sap / până când vulturii / se vor obișnui cu contrastul / dintre
sânge și piatră…
• Florin Șindrilaru |
Adevăr Divin
