Ce s-a întâmplat cu tine?

Știm că lectura acestei cărți îți va provoca gânduri și sentimente puternice — uneori, aceste sentimente pot fi chiar intense și dureroase. Pentru unii, conținutul intens și uneori tulburător va reprezenta o încercare. Pentru alții, noțiunile despre creier se pot dovedi nefamiliare și dificil de înțeles inițial. Îți cerem răbdare și încredere, atât cu noi, cât și cu tine însuți. Când îți va fi prea greu să citești, oprește-te! Pune cartea deoparte pentru o oră sau o săptămână. O vei găsi tot acolo atunci când te vei simți capabil să te întorci la ea. Și când te vei simți din nou pregătit să explorezi din ce motiv „ce s-a întâmplat cu tine" îți modelează gândirea, ceea ce simți și modul în care acționezi, bine ai venit! Poate că tocmai ai descoperit o cale de-a merge înainte.

Nota autorilor ... 9 Introducere ... 11

Capitolul 1
Încercând să înțelegem lumea ... 19 Capitolul 2
În căutarea echilibrului ... 38
Capitolul 3
Cum am fost iubiți ... 57
Capitolul 4
Spectrul traumei ... 76
Capitolul 5
Punând cap la cap piesele din puzzle ... 96 Capitolul 6
De la adaptare la vindecare ... 121 Capitolul 7
Înțelepciunea posttraumatică ... 145 Capitolul 8
Creierele, prejudecățile, sistemele noastre ... 163 Capitolul 9
Foamea de relații în lumea modernă ... 189 Capitolul 10
De ce avem nevoie acum ... 209

Epilog ... 220
Mulțumiri ... 227

CAPITOLUL 1
Încercând să înțelegem lumea

În lume se nasc anual peste 130 de milioane de copii. Fiecare vine pe lume într-un context social, economic și cultural unic. Unii sunt întâmpinați cu gratitudine și bucurie, ținuți în brațe de către părinții fericiți și iubiți de familie. Alții sunt ca mine, respinși de o mamă tânără care visa la o altfel de viață, de un cuplu strivit de sărăcie, de un tată furios care nu contenea cu abuzurile.
Că este iubit sau nu, fiecare nou-născut, actual și fost (adică tu și cu mine), este înzestrat cu o trăsătură extrem de importantă. În ciuda circumstanțelor în care ne-am născut, venim pe lume cu un simț primordial al întregului. Nu pășim în viață întrebându-ne: „Sunt eu oare suficient?", „Sunt eu vrednic să exist?", „Sunt valoros sau demn de a fi iubit?"
Niciun bebeluș, în primele momente ale conștiinței sale, nu întreabă: „Oare eu contez?" Universul lor este un loc al minunilor. Dar, cu fiecare respirație, aceste mici ființe umane încearcă să înțeleagă lumea înconjurătoare. Cine îi va hrăni și îi va îngriji? Cine îi va mângâia? Pentru foarte mulți dintre micuți viața își pune amprenta încă de la început cu izbucniri violente ale părinților sau prin simpla lipsă a unei voci liniștitoare sau atin-geri delicate. Primele noastre interacțiuni cu semenii pot fi foarte diferite. Sentimentul pregnant pe care mi-l amintesc din copilărie este singurătatea. Mama și tata au fost împreună o singură dată, sub un stejar bătrân, nu departe de casa unde a crescut mama, Vernita, în Kosciusko, Mississippi. Tata, Vernon, mi-a spus că nu m-aș fi născut niciodată dacă n-ar fi fost curios să afle ce se ascundea sub fusta roz a mamei. La nouă luni după acea unică întâlnire am venit eu pe lume. Mi-am dat seama din primul moment că sunt un copil nedorit. Tata nici n-a știut de mine până când mama nu i-a trimis certificatul de naștere, cerându-i bani să-mi cumpere haine.
Casa bunicii, Hattie Mae, era un loc unde copiii se vedeau, dar nu se auzeau. Mi-l amintesc foarte clar pe bunicul izgonindu-mă cu bastonul, dar nu mi-l amintesc vorbindu-mi. După moartea bunicii am fost aruncată de colo-colo, când la mama, care se mutase în Milwaukee, când la tata, în Nash viile. Nu-i cunoșteam pe niciunul, așa că m-am străduit cât am putut să-mi construiesc rădăcini puternice și o relație bună cu ei. Mama lucra ca menajeră, pentru 50 de dolari pe săptămână, în Fox Point, pe malul de nord al lacului Milwaukee, chinuindu-se din răsputeri să crească trei copii mici. Nu avea timp de tandrețuri. Încercam tot timpul să n-o deranjez sau s-o îngrijorez. Părea distantă și rece față de nevoile unei fetițe. Își folosea toată energia să-și țină capul deasupra apei, să supraviețuiască. Iar eu mă simțeam ca o povară, ca „încă o gură de hrănit". Îmi aduc aminte că rareori m-am simțit iubită. De când mă știu, mi-a fost clar că sunt pe cont propriu.
Vorbind cu atât de multe victime ale traumelor, abuzurilor sau neglijării, am aflat că, după ce interiorizează aceste experiențe dureroase, pe copii începe să-i doară. Treptat, vor fi cuprinși de o dorință adâncă de a se simți doriți, validați, prețuiți. Pe măsură ce cresc, acestor copii le va lipsi capacitatea de a-și da seama că și ei merită toate aceste lucruri. Iar, dacă această lipsă nu este compensată, viața lor va fi un model complicat și frustrant de autosabotaj, violență, promiscuitate sau dependență.
Aici începe munca adevărată — munca de a extrage rădăcinile adânci care s-au format încă înainte să știm să articulăm ce se întâmplă cu noi.
Doctorul Perry mi-a deschis ochii asupra modului în care experiențele senzoriale puternice, care ne-au înspăimântat sau izolat, care ne-au afectat o secundă sau ani de-a rândul, pot rămâne adânc înrădăcinate în creier. Și, pe măsură ce creierul nostru se dezvoltă absorbind constant experiențe noi concomitent cu înțelegerea lumii din jur, toate aceste trăiri se adaugă celor existente deja. Întotdeauna am simțit adevărul profund al zicalei că ghinda conține stejarul. Iar în decursul colaborării mele cu doctorul Perry, mi-am dat seama încă o dată cât e de adevărat. Dacă vrem să înțelegem stejarul, trebuie să mergem înapoi la ghindă.

Gândiți-vă cât de mult durează senzația de plăcere după ce mănânci un cartof prăjit. Câteva secunde. Apoi vrei altul. Același lucru se întâmplă și cu doza de nicotină dintr-o țigară. Chiar și cu zâmbetul unui om drag. Ne simțim minunat pe moment, ne reamintim senzația și mai simțim un pic de satisfacție, dar intensitatea senzației de gratificare scade. Așa că în fiecare zi avem nevoie să ne reumplem cutia cu recompense.
Cea mai sănătoasă modalitate de a face acest lucru este prin relațiile interumane. Conectarea cu oamenii ne liniștește și ne oferă satisfacție. Totuși, consumul de substanțe îi poate îndepărta din viața noastră pe cei pe care îi iubim și ne iubesc. Iar multe metode de dezintoxicare sunt punitive și nu fac decât să crească suferința. Astfel, tentația de a le folosi din nou devine și mai puternică. Deconectarea, marginalizarea, demonizarea și pedeapsa nu fac decât să agraveze consumul de droguri. Ciclul dezechilibru, automedicație, destrămarea relațiilor, lipsa gratificației intensifică abuzul de droguri și alcool. Iar spirala continuă. Dar iată un aspect interesant despre consumul de droguri. În cazul oamenilor care sunt suficient de echilibrați, ale căror nevoi de bază sunt satisfăcute și care beneficiază de alte forme sănătoase de gratificație, drogurile au un oarecare efect, dar tentația de a le consuma din nou nu este atât de puternică. Drogurile pot oferi o senzație temporară de plăcere, dar nu este obligatoriu să devii dependent. Dependența este complexă. Și cred că oamenii care se luptă cu dependența de droguri și alcool încearcă, de fapt, să se vindece singuri din cauza istoriei lor personale de abuz și traumă.

Oprah: Interesant ce spui. Pentru că știu mulți oameni care iau medicamente pentru a ține anxietatea sub control, în timp ce pe mine mă adorm. Pentru că eu sunt deja atât de calmă în interior, când iau un medicament cu efect relaxant, ațipesc.

Dr. Perry: Într-adevăr. Probabil ai prieteni care ingerează aceeași cantitate care pe tine te adoarme.

Oprah: În unele cazuri chiar de două ori mai mult. Cum de nu adoarme toată lumea? Dar, dacă nivelul de referință al reacției tale la stres este ridicat, ai nevoie de și mai multe medicamente de anxietate pentru a scădea nivelul. Prin urmare, chiar dacă nu pari a fi într-o stare de alertă sau anxietate, biologic ești foarte activ.

Dr. Perry: Da, iar medicația ameliorează acest efect. Dar, când vine vorba de a găsi soluții pentru abuzul de droguri, nu vom rezolva niciodată problema cu adevărat până când nu înțelegem ce s-a întâmplat cu acea persoană.

Oprah: Da. Prima întrebare este, întotdeauna: Ce s-a întâmplat cu tine?

Dr. Perry: De aceea în toate sistemele afectate de uzul sau dependența de droguri — sistemul public de învățământ, sănătatea, sănătatea psihică, sistemul de justiție, justiția juvenilă și penală, tribunalele pentru copii și familie, este important să existe o perspectivă care ia în considerare dezvoltarea și trauma. Nu există niciun aspect al societății care să nu fie influențat de această problemă. Avem intenții bune, avem oameni buni, cheltuim o grămadă de bani, dar suntem ineficienți pentru că nu înțelegem mecanismele adânci care fac individul vulnerabil la abuzul cronic de substanțe.

Oprah: Și trebuie să înțelegem că victimele traumei sunt mult mai predispuse la dependență, pentru că nivelul de referință al stresului este diferit la ele.
Dr. Perry: Ne întoarcem la dezechilibru. Întotdeauna va exista tentația de a căuta confortul, de a umple cutia cu recompense. Se dovedește însă că cea mai puternică formă de gratificație este relaționarea umană. Interacțiunile pozitive cu oamenii sunt gratificante și reconfortante. În lipsa interacțiunii cu cei la care ținem, fără a petrece timp cu ei, în lipsa sprijinului lor, este aproape imposibil să nu cădem în capcana unor forme nesănătoase de recompensă. Și aici vorbim de abuzul de alcool și droguri, consumul excesiv de alimente dulci și sărate, consumul de pornografie sau ore întregi petrecute cu jocuri video. Relațiile interumane diminuează comportamentele care creează dependențe. Aceasta este cheia.