Din
moment ce domeniul de la Hunedoara, primit de Voicu ca danie regească în 1409,
din moment ce cel mai impozant și reprezentativ castel gotic-;renascentist, cel
de la Hunedoara, din moment ce locul nașterii regelui Matia (Cluj) și locul
înmormântării lui Iancu (Alba Iulia) se află toate pe teritoriul României, este
justificat acest interes local pentru tema noastră, interes care pornește încă
din secolul al XV-;lea. În plus, o mare parte din sursele – mai ales documentare
– privind familia de Hunedoara se află tot în arhivele din România sau în cele
străine referitoare la români. Evident, cartea aceasta nu s-;ar fi putut scrie
fără cercetările laborioase ale celorlalți istorici români interesați de temă,
ale istoricilor unguri, germani, austrieci și ale altora, fiindcă istoria, ca
și viața, nu are limite și nu trebuie să se scrie după alt criteriu decât cel
al adevărului omenește posibil. Dar, fiind viață trăită de oameni, istoriei nu-;i
este străin nimic din ceea ce este omenesc, prin urmare nici sentimentele.
Astfel că, în ciuda considerațiilor de mai sus despre etnicitate, a
precauțiilor mele de istoric și a dorinței sincere de a fi și de a rămâne
obiectiv, am scris această carte ca istoric român. Nici nu aș fi putut altminteri,
din moment ce soarta a vrut să fiu român. Să pornim, astfel, împreună, cu
mintea și cu sufletul, la descifrarea aventurii prin lume a Hunedoreștilor!
Familia
aceasta fascinantă a avut un destin unic, surprinzător, spectaculos și a trecut
ca o cometă prin lume. De la personaje mărunte, despre care nu știm aproape
nimic, precum au fost Ș;erbu, Voicu, poate și Costea (dacă, totuși, este și el
un strămoș), Mogoș sau Radu și până la purpura care l-;a aureolat pe Matia
Corvin este o distanță temporală foarte scurtă, dar este una socială și
politică imensă. Între toți, cel mai tulburător rămâne Iancu/Ioan, un simplu
nobil devenit cavaler al Crucii, apărător al Europei (defensor Europae) și
„preaputernic atlet al lui Hristos” (fortissimus
athleta Christi), salvator de țări, comite de Timiș, comite de
Bistrița, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, căpitan general al
regatului, voievod al Țării Românești, „părinte” al Moldovei. Tot el, pornind
de la un domeniu transilvănean cu vreo câteva sate, ajunge să fie cel mai bogat
om al Regatului Ungariei. La finele vieții sale prea scurte, Iancu stăpânea
peste cinci milioane de iugăre de pământ (cam 2,8 milioane de hectare), 28 de
cetăți, 57 de orașe și peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania.
Matia, fiul său mai mic, a avut terenul pregătit chiar de către tatăl său,
pentru ca cele mai importante dregătorii să-;i fie accesibile, dar nu și cea de
rege, care a venit printr-;o conjunctură favorabilă, ieșită din comun,
neprevăzută nici măcar de Iancu. Rege renascentist, cu aspirații imperiale, cu
dorința de a domina întreg spațiul Pannoniei și Daciei, pizmuit și concurat,
lăudat și denigrat și-;a început și sfârșit domnia cu șoaptele inamicilor și
rivalilor de pe la colțuri, care pretindeau că nu ar fi decât un „regișor al
valahilor” (Valachorum
regulus). Cei doi protagoniști ai familiei, Iancu și Matia, au
făcut din cinci decenii de putere, între 1440 și 1490, o epocă reverberată timp
de câteva secole. Fiul lui Matia, Ioan Corvin a rămas copleșit de personalitățile
celor doi înaintași, nu a putut lua coroana regală ungară, și-;a irosit viața
repede, a avut trei copii – Cristofor, Matia și Elisabeta, care au murit de
mici, în primul deceniu al secolului al XVI-;lea. Cu ei, s-;a stins întreg neamul
pe linie directă. Ultimii descendenți, deși mult mai bogați, au rămas la fel de
anonimi ca și începătorii pomeniți, Ș;erbu, Voicu, Mogoș sau Radu. Sub
autoritatea Hunedoreștilor de faimă și-;au dus viața popoare întregi, părți de
popoare, comunități mari, precum unguri, români, slovaci, croați, cehi, sași,
secui, ruteni, germani, sârbi, poloni, evrei și alții. Ei au decis ori au
influențat decisiv destine de persoane, de personalități, de comunități și de
popoare. Evident, Iancu și Matia au fost deasupra etniilor și confesiunilor,
fiind personalități continentale, membri ai „Republicii Creștine” europene,
cavaleri cruciați apărători ai valorilor pe care le considerau perene, necesare
și utile pentru bunul mers al lumii lor. Cunoașterea vieții și carierei lor nu-;i
ridică nici pe unguri și nici pe români și nici nu-;i coboară, dar le conferă
tuturor un anumit sentiment de statornicie și de forță. Totuși, nu este bine
ca, sub influența globalismului și a cosmopolitismului, să cădem în capcana
negării oricărui sentiment etnic în secolul al XV-;lea. Ș;i atunci, ca și
anterior și ca și ulterior, oamenii erau conștienți că vorbesc din leagăn limbi
diferite, că au origini diferite și tradiții variate, că apreciază fiecare după
alte repere valorile etc. Dar a-;i revendica azi pe Hunedorești după criterii
etnice ar fi o mare eroare, tocmai pentru că ei au fost personalități situate
deasupra popoarelor și națiunilor medievale, au văzut amurgul Evului Mediu și s-;au
înfruptat din binefacerile umanismului Renașterii, au dialogat cu regii și
împărații, au cunoscut păienjenișul relațiilor politice din Italia și Franța,
din Germania și Polonia, din Moldova și Țara Românească, din Imperiul Otoman,
au dirijat rețele de diplomați și de spioni, au făcut și desfăcut papi, regi,
prinți, domni, voievozi, duci, comiți/conți, baroni, prelați și ierarhi. Cu
toate acestea sau poate tocmai de aceea, românii și România europeană de azi,
din interiorul și din afara arcului Carpaților, se află în legătură prin mii de
fire cu viața Hunedoreștilor, cu fulminanta lor trecere prin lume, cu
moștenirea lor spectaculoasă. Această lume se revelă încă, după mai bine de
jumătate de mileniu, din castelul monumental de la Hunedoara și ajunge până la
biserica gotică din cetatea Budei, trece dincolo de aceasta și ne arată că,
deși viața pământească trece repede, operele trainice ridicate în timpul
trecătoarei vieți rămân martore prin timp. • IOAN-AUREL POP |
Adevăr Divin
