Din mâinile vlahilor schismatici

Românii au fost la putere în Transilvania secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, alături de nobili, de sași și de secui, dar tot atunci a început și s-a produs treptat, dar implacabil, îndepărtarea lor ca grup distinct de la conducere. Mai întâi, ei erau de credință „grecească” și – conform mentalității timpului – nu mai puteau fi la putere într-un stat de credință „latină”, campion al misionarismului catolic, într-un stat care se revendica drept „apostolic” și „marianic” (protejat de Fecioara Maria), având menirea declarată să lupte pe toate căile, inclusiv cu armele, contra „păgânilor, a ereticilor și a schismaticilor”.

S-;a văzut repede că acești români cuprinși în Transilvania și în Ungaria prelungeau masa poporului lor situat spre sud și spre est, că erau nesiguri în fidelitatea lor față de rege și coroană, că întrețineau, la început mai mult inconștient și intuitiv, legături cu frații lor de peste munți, de care îi legau atâtea caracteristici comune, inclusiv vechi formațiuni politice care „încălecau” Carpații.

Încrederea autorităților oficiale ale Transilvaniei și Ungariei în români a început să scadă, pe măsură ce sporea suspiciunea românilor față de aceste autorități. Era tot mai clar că, în stăpânirea solidă și în exploatarea Transilvaniei, autoritățile nu se puteau baza prea serios pe români. Mult mai de încredere pentru rege și apropiații săi erau nobilii (cei făcuți nobili de către suveran), sașii, secuii etc., adică acele grupuri de oameni – majoritatea coloniști, veniți mai de departe sau mai de-;aproape – dăruite cu pământuri și apoi cu largi privilegii.

• Ioan-Aurel Pop

2.1. Dualitatea numelor de vlah și român în context istoric general

2.2. Rumân și român; conștiința romanității românilor în Evul Mediu

2.3. Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI)

2.4. Țările românilor: Vlahii (Valachiae) sau Țări Românești (Romaniae)

2.5. Atestări ale denumirii de limbă română

2.6. Credința ortodoxă – religia valahă sau română

2.7. Alte sensuri și utilizări ale numelui etnic al românilor

2.8. Vechimea numelui de Țara Românească; legătura sa cu numele de România

3.1. Europa Sud-Estică în secolele XIII-XIV

3.2. Între grandoare și decadență: Ungaria în ultimul secol arpadian și în noul secol angevin

4.1. Preliminarii

4.2. Ungurii din jurul anului 900

4.3. Tradiția scrisă despre structura etnică a Panoniei și a Transilvaniei în perioada premaghiară. Locul românilor în acest context

4.4. Formele apariției românilor în izvoare până în secolul al XIV-lea

4.5. Noi grupuri de populație venite în Ungaria arpadiană (secolele XII-XIII)

4.6. Imaginea generală a etniilor din Ungaria în secolele IX-XIV

4.7. „Creștini”, „schismatici”, evrei, islamici și alți „păgâni”: confesiunile din Ungaria până la începutul secolului al XIV-lea

4.8. „Cât a fost de credincios și de recunoscător Domnului”: politica religioasă a lui Ludovic I și rezultatele sale

4.9. Concluzii

6.1. Programul Sfântului Scaun de refacere a unității bisericești

6.2. Percepția actului de la 1204 în mentalitatea publică bizantină

6.3. Politica lui Inocențiu al III-lea (și a succesorilor săi): punerea bisericii Răsăritului sub egida bisericii romane

6.4. De ce trebuia eradicată „schisma” (în viziunea lui Inocențiu al III-lea)

6.5. „Nu li se permite mădularelor bisericii romane să nu se supună obiceiului ei”: căi de urmat și obstacole în legătură cu supunerea Răsăritului

6.6. Politica religioasă din regiunile estice dominate de cruciații „latini”

6.7. Politica apuseană în alte state din Commonwealth-ul bizantin

6.8. Politica Romei privind biserica și populația răsăriteană din Regatul Ungariei

6.9. Concluzii

7.1. Proprietari români deposedați în secolul al XIII-lea

7.2. Militari români în secolul al XIII-lea

7.3. Lideri politici români în „țările” lor (secolul al XIII-lea)

7.4. De ce sunt consemnați în scris atâția români după 1200?

10.1. Forma numelui de cnez

10.2. „Kenezul era în secolele precedente proprietar independent și cap al poporului supus jurisdicțiunii sale”

10.3. Semnificația stăpânirii cneziale

10.4. Supușii cnezilor sau oamenii de rând din sate

10.5. Conștiința de stăpâni a românilor (cnezilor) și manifestările ei

10.6. „Fapte bărbătești de credință”: calitatea de luptători (militari) a cnezilor

10.7. „Să fie judecat după legea românilor”: atribuțiile judecătorești ale cnezilor

10.8. „Pentru iertarea greșelilor cnezului Balea”: cnezii ca patroni ai bisericilor răsăritene

10.9. Cnezii români și organizațiile lor politice: districtele (țările) românești

14.1. Diferențele etnice

14.2. Românii și secuii

14.3. Enclave străine și reacții contra lor

14.4. Români, cumani, unguri și sași

17.1. „Țara noastră de peste munți”: planul politic și militar ungar privind țările române

17.2. Disputa pentru Țara Hațegului dintre voievozii români și regii ungari în secolul al XIII-lea

17.3. Formarea Marelui Voievodat al Țării Românești și raporturile sale cu Regatul Ungariei

17.4. „Cursa mișelească” a lui Basarab (1330) și ecourile sale documentare ungare

17.5. „Relele năravuri” românești: alte „rebeliuni” și „necredințe” reflectate în memoria colectivă

19.1. „Într-o țară fără lege și ordine”: criza credinței și a bisericii apusene în Ungaria la finele secolului al XIII-lea

19.2. „Mai mult de a treia parte a țării era pătrunsă de obiceiul cel sfânt” sau proporția catolicilor din Ungaria

19.3 „Starea nenorocită și decăzută a pomenitei Țări a Ungariei”: criza de la începutul secolului al XIV-lea

19.4. Între moarte și convertire: absolviri de păcate pentru vechii „creștini” și dijme grele pentru noii convertiți

19.5. „Marea trupă de români”: reacții ale „schismaticilor” în secolul al XIV-lea

19.6. „Lățirea credinței celei drepte”: succese pe calea convertirii românilor (până la 1366)

19.7. Călătoria împăratului Ioan al V-lea la Buda (1365-1366) – prilej de unire religioasă ori de adâncire a dezbinării?

19.8. Noi „schismatici” aduși „pe calea adevărului” – sporirea acțiunii catolice după 1366

19.9. „Cruciade” contra „ereticilor și schismaticilor încăpățânați”

20.1. „Pentru reformarea situației locuitorilor”: Adunarea Generală a Transilvaniei din 1291

20.2. „Toți prelații, baronii, nobilii, secuii, sașii, românii”, adunați la Turda în 1355

20.3. Privilegiul regal solemn de la 1366: „contra răufăcătorilor de orice națiune, anume români”