Încă de când se obișnuise să
cugete profund asupra problemelor vieții, suferințele și contrastele uluitoare
ale destinelor umane i-au tulburat spiritul. Deși era înrădăcinat în cele mai
pure tradiții ale strămoșilor lui și în pofida faptului că le transmisese cu
exactitate și dragoste urmașilor săi, în adâncul inimii nu putea să creadă că
întregul adevăr dumnezeiesc era întruchipat în Jupiter, simbolul antic care
unifica toate credințele vechi.
Sperase să ofere o lecție
acelei fete, din dorința lui de a o învăța, dar în schimb propriul său suflet
fusese zguduit și impresionat de noile concepte pe care le-a primit de pe
buzele pure ale unui înger. El, care se obișnuise să cerceteze cauzele profunde
ale suferinței și să simtă durerea celor care plângeau, tocmai primise o cheie
minunată pentru rezolvarea enigmelor soartei capricioase. Ideea de vieți
succesive, legea compensării, căile răscumpărării spirituale prin suferință și
mântuire erau acum evidente pentru rațiunea sa, ca soluții providențiale.
Datorită cunoașterii pe care o
dobândise de la autorii greci, simțea că problema nu-i era complet necunoscută,
dar cuvintele afectuoase și convingătoare ale nepoatei sale, care mărturiseau
adevărul prin propriile ei suferințe premature, îi deschideau mintea spre un
nou orizont al cugetărilor sale în această privință.
Cu inima strânsă de teamă se
retrase pe canapeaua din camera altarului familiei,
contemplând imaginea semeață, sculptată în fildeș a lui Jupiter Stator,
din mijlocul celorlalți zei ai familiei și ai casei sale.
Se ridică și se plimbă agale
prin jurul nișelor împodobite cu lumini și flori.
Imaginea lui Jupiter nu mai
trezea în el aceleași stări de venerație pioasă ca în nopțile precedente.
În lumina dezvăluirilor
profunde ale Celiei simțea o suspiciune amară că toți zeii strămoșilor săi
respectabili cădeau din altarele lor, pierzându-se în vârtejul iluziilor
vechilor credințe. Cu sufletul greu, venerabilul patrician vedea că noile
concepte filozofice și religioase puneau rapid stăpânire pe inima sa. Apoi,
temător și uluit, Cneius Lucius auzi în ființa lui sunetul dulce al pașilor
dumnezeiești. Părea că figura blândă și energică a profetului din Nazaret, a
cărui învățătură a iertării și a iubirii, pe care o cunoscuse prin
propovăduirile din vremea aceea, venise în lume pentru a spulbera toți idolii
de piatră și pentru a cuceri inima omului pentru totdeauna.
Dacă era un prieten al
adevărului, venerabilul bătrân era la fel de mult depozitarul sacru al
tradițiilor austere.
În acea cameră dedicată
zeităților casei simțea că i se sufocă inima și rațiunea. Deschise instinctiv
una dintre ferestrele mari din apropiere, iar aerul nopții intră în rafale și
îi reîmprospătă mintea tulburată.
Cum va fi acea reîntâlnire?
Nu este important să știm, fiindcă oricum vom continua să ne iubim în spirit,
în lumea cea nemuritoare. Promite-mi că o să fii fericită și puternică până mă
voi întoarce. Nu lăsa forțele distructive să-ți întristeze sufletul.
Și gândindu-se că tânăra s-ar
putea descuraja gândindu-se la destinul ei, spuse cu însuflețire:
— Am încredere în curajul tău
și sper să nu te temi niciodată de orice poziție socială ți-ar oferi Domnul. În
perioadele grele ale vieții amintește-ți că după iubirea pentru Dumnezeu,
trebuie să-i cinstim pe tatăl și pe mama noastră mai presus de orice, și să ne
sacrificăm pentru ei.
Ea se opri din plâns, dar o
umbră de tristețe i se citea în ochii dezamăgiți. Contempla chipul lui cu o
tandrețe de nedescris. Logodnic, sau frate? Uneori simțea în adâncul inimii ei
că îi putea fi și fiu. Sufletele pereche se iubesc în veșnicie, asimilând
împreună aspectele spirituale. Ele aspiră la beatitudinea pură și nemuritoare
și sunt fericite doar atunci când se unesc prin legături eterne și indisolubile.
Cu forța sufletească ce
anulează emoțiile chinuitoare, tânărul continuă:
— Celia, spune-mi că o să
iubești mereu viața, că o să ai multă credință și că mă vei aștepta plină de
încredere. Vreau să înfrunt moartea cu siguranța că vei continua ca
întotdeauna, puternică în luptă și făcând Voia Creatorului.
— Da, spuse ea cu o sclipire de
credință în ochi, datorită ție nu voi urî niciodată viața. Prin credința în
promisiunile lui Cristos, o să mă bucur când vei sosi... O să-ți simt din nou
mângâierea blândă a prezenței tale iubitoare, căci inima mea te va recunoaște
dintr-o mie, fiindcă te-am iubit cu devotament ceresc, așa cum ne-a învățat
Iisus.
— Da, draga mea, răspunse
tânărul, acum consolat. Așa ți-am imaginat mereu inima generoasă și umilă.
— Cyrus, spuse fata, mă rog lui
Iisus să ne păstrăm credința în această perioadă grea. Voi aștepta întoarcerea
ta plină de încredere în tine, știind că m-ai iubit întotdeauna așa cum te-am
iubit și eu.
După o pauză continuă cu ochii
în lacrimi:
— Îmi amintesc călătoria
noastră pe lac în Antipatris. Îți amintești? Am fost surprinsă să te văd atunci
când acel val m-a aruncat în apă. Acum mă întreb dacă nu era mai bine să fi
murit atunci. Aș fi învățat să-L iubesc pe Iisus dincolo de această lume și
te-aș fi așteptat în cealaltă viață cu iubirea mea imensă și sacră. Încă simt
emoția acelui moment în care m-ai salvat și m-ai adus la suprafață.
— Așa este, spuse tânărul,
făcând toate eforturile să nu-și trădeze emoția trezită de acele amintiri. Dar
dacă ne amintim de acele momente, nu este pentru a crede că Iisus a vrut să
rămâi în viață? Nu eu te-am salvat, ci Stăpânul dumnezeiesc, care a vrut să
rămâi pe Pământ.
— Da, spuse ea, profund
emoționată, voi continua să-L rog pe Iisus să te lase să te întorci așa cum ai
promis. Lumea, dragă Cyrus, este un lac stârnit de vântul pasiunilor, iar la
fundul apei este nămolul care sufocă cele mai nobile aspirații ale sufletului. |
Adevăr Divin
