Nuferi în pustie

Romanul pe care îl ai acum în mână te invită într-un periplu înapoi în timp și te face părtaș al pustiului cel plin de taine, te aduce lângă fiecare personaj, fiecare personalitate, înțelegând alături de ei ce înseamnă propria deschidere a inimii, ce înseamnă să fii în dragoste.

În zilele acelea nu adormea, ci se frământa cumplit căutând parcă înnebunit chipul ei. Ș;i îl găsea. Cel mai adesea îl găsea reflectat lângă nufărul albastru care îi devenise confident. Era chipul de care se îndrăgostise în joia aceea, la fântână: scăldat în soare, jovial, nevinovat, dulce, completat desăvârșit de un râs de copil căruia tocmai i-ai câștigat fidelitatea. Însă după ce se desfăta în felul acesta de ea, liniștit, putea fi văzut tulburând apa cu mâna [...]: „Nici un folos n-aduci celor ce te iubesc. Pe toți îi amăgești cu plăcerile. Vai de cel care te iubește și care este iubit de tine: toată bucuria lui se preface în strigăt de durere...”.