Șamanul și Christul

Cu această narațiune ce ne face să penetrăm în fascinanta cultură amerindiană a secolului al 17 lea, Daniel Meurois ne oferă o mărturie ce vorbește inimilor celor ce aspiră la o spiritualitate spontană, deschisă și fără vârstă. Folosindu-se încă o dată de capacitatea sa naturală de investigare a Memoriei Universului – Akasha – ne invită să-l urmăm de-a lungul parcursului excepțional al unui „șaman vindecător" din regiunea Marilor Lacuri canadiene, într-un timp în care misionarii creștini făceau orice pentru a-și impune credința lor. Această operă este unică pentru că se situează în punctul de întâlnire dintre două culturi cunoscute a fi ireconciliabile și pentru că relatează experiențe transcedentale într-o natură încă virgină cu imersiuni fuzionale în conștiința animală. Lupte fratricide, jafuri, epidemii și deportări alternează cu căutarea viziunilor, cu ritualurile de conexiune cu Strămoșii și cu iluminări fulgurante ale conștiinței pentru a constitui o învățătură care hrănește sufletul. Emoționantă și intrigantă, această narațiune ca o frescă, aduce intensitatea unei autentice inițieri propusă întregii noastre societăți aflată în nevoia de regăsire a Sacralității Vieții. Un imn veritabil dedicat Mamei-Pământ dar și respectului tuturor culturilor, Șamanul și Christul ne indică foarte clar calea salvatoare a unei posibile întoarceri la Sursă. În civilizația noastră care de-abia începe să devină conștientă de rătăcirile sale și de necesitatea de a redescoperi o sacralitate fundamentală fără dogmă sau frontiere, această carte – în legătură directă cu prezentul nostru – este o reală invitație de a se redresa, de a se uimi apoi de a iubi.

Înainte de toate ... 7

Capitolul I: În jurul anului 1630 ... 13 Capitolul II: Sigiliul Ursului ... 33 Capitolul III: Primii pași de bărbat ... 51 Capitolul IV: La sosirea primelor dropii ... 69 Capitolul V: Spre clanul Corzii ... 91 Capitolul VI: Secretul Fratelui Linx ... 109 Capitolul VII: Pe cărarea copacilor care vorbesc ... 129
Capitolul VIII: O călătorie atât de lungă ... 147 Capitolul IX: Baston ... 167
Capitolul X: Cântecul Vântului ... 183 Capitolul XI: Zile de ceață ... 203 Capitolul XII: O escală la Accomack ... 217 Capitolul XIII: Cinci degete pentru a face o mână ... 235 Capitolul XIV: Între teamă și exaltare ... 253 Capitolul XV: Prin grația Stellei Maris ... 277 Capitolul XVI: Inipi ... 303
Capitolul XVII: Către lacul Nipissing ... 317 Capitolul XVIII: Semnul Toiagului-Mamă ... 335 Capitolul XIX: Vâltoarea Marelui Mister ... 355

Anexă: Cum a fost scrisă această carte? ... 363 Postfața editorului ... 367

Nu e de căutat ceva ce, în realitate, nu este ascuns. Așteptăm, pur și simplu, ca acest „ceva" să vină să ne găsească în cea mai justă deschidere a noastră. Afară, ramurile începură să trosnească încă și mai tare, iar vântul să sufle printre pini, răspândind uneori împreună cu el cântul hipnotic al râului. De vreme ce refuzam să mă las furat de un somn pe care îl consideram la fel de absurd ca și cele precedente, am decis să mă așez pe cât am putut de bine în coliba mea... și nu-mi păsa nici că mușchii spatelui mă dureau, nici că bărbia îmi cădea în piept. Cel puțin aș avea demnitatea unei intenții de verticalitate. În această atitudine în care se întrepătrundeau crispare, descurajare și valuri de renunțare s-a întâmplat în sfârșit ceva. Gânduri și forme imposibil de stăvilit îmi acaparară puțin câte puțin persoana. Mă împinseră să oftez îndelung și îmi provocară o veritabilă stare de șoc împotriva căreia nu puteam face nimic. Erau gânduri de dorință, gânduri teribil de carnale și pulsații senzuale cum nu mai cunoscusem niciodată de la primele mele emoții adolescentine. Erau forme și corpuri, chemări sau ceea ce presupuneam ca fiind astfel. În sfârșit, erau fețele și siluetele unora dintre fetele din sat... până la parfumul pielii lor. Erau chiar și râsetele lor, întotdeauna puțin batjocoritoare la adresa mea, ciudatul și taciturnul. Am simțit că tresar. Prezențele lor erau atât de intruzive, atât de tiranice! Chemasem cu toată forța mea spiritul unui animal care să îmi ofere mușcătura sa de suflet și iată că eram eu cel care deveneam animalic sau, mai degrabă, uman într-un mod fundamental, așa cum nu-mi închipuisem niciodată că aș fi putut să fiu. Ce sa fac? Eram sub influența absolută a propriilor simțuri și mă supuneam lor cu o plăcere despre care o singură părticică din mine mai îndrăznea să se întrebe dacă trebuia să-i provoace rușine. Era ea, această anarhie a cărnii, cea care înlesnea trecerea portalului către bărbatul adevărat, către inevitabilul războinic ce trebuia să devin? Și vraciul, scrutătorul de suflete, unde era el cu a sa căutare a înțelepciunii și cu măiestria sa atât de mult așteptată? Evaporat. Dizolvat. Cred că am plâns în hohote, cu corpul cuprins de emoții și cu inima răvășită. Ce vraci amărât ar fi urmat să fiu dacă aș fi devenit vreodată unul! Am impresia că la fel s-au succedat încă două zile și două nopți. Ritmurile mele de veghe și de somn se inversaseră fără cea mai mică coerență. Am sfârșit totuși prin a găsi un posibil sens unei astfel de anarhii a universului meu interior. Acesta s-a dezvăluit pe măsură ce am acceptat natura probabilă a ceea ce mi se întâmpla și a impulsurilor carnale care mă aspirau în vâltoarea lor. Din când în când, eram chiar traversat de frisoane care plecau de la baza spatelui și care se pierdeau printre rădăcinile firelor mele de păr. Odată cu ele, propriul meu sol interior tremura, se reorganiza. „Și apoi ce?", m-am trezit, în cele din urmă, auzindu-mă spunând ca și cum o parte necunoscută a ființei mele ieșea brusc la iveală pentru a-mi oferi o mică lecție. „Da, și ce? Ți-e frică de corpul și de inima ta? Ai fi singurul aici! Cine te crezi? Coboară mai întâi dacă pretinzi că vrei să urci!" Era o lecție în același timp usturătoare și liniștitoare. De ce mă limitasem până atunci la chemarea pădurii și a spiritelor care o locuiesc? Aveam un corp și el trebuia să trăiască!

Am deschis ochii... Linxul nu mai era pe creanga lui. Atunci, adunându-mi toate forțele, m-am ridicat, mi-am strâns din nou curelele care îmi țineau jambierele și mi-am reluat mersul. Intenția mea se schimbase totuși. Fără ezitare, imediat ce aș fi ajuns aproape de o stâncă mare înconjurată de pini foarte înalți și maiestuoși, urma să o iau oblic către est și nord pentru a ajunge pe malul lacului și apoi în noul sat al clanului Ursului. Nu era atât de departe... Ce senzație reconfortantă îmi crease revederea mandallei „mele" încă atârnată de marele Copac-Învățător! în afară de strigătele câtorva copii care se jucau în zăpadă, de lătratul unei haite de câini și de panglicile de fum care se strecurau prin acoperișuri, satul lăsa impresia unui somn profund. Imediat după un salut rapid adresat Migounei, surorilor mele și apoi celor din familia mea cu care împărțeau casa, eram deja lângă Tsehaweh. Era lungit la nivelul solului, lângă un foc, acoperit cu tot felul de piei. La apropierea mea, bătrânul - care părea că doarme - a întredeschis totuși pleoapele. — „E întotdeauna așa, acum", murmură sagamo care, vădit fericit de sosirea mea, ținuse să mă însoțească. „Nu ne mai prea recunoaște și zice lucruri pe care nu le înțelegem. Asta e... Vântul mătură întotdeauna totul. Mâine va veni să ne ia pe noi..." Ce puteam să-i răspund? Acolo unde unii ar putea să vadă fatalitate, nu era decât luciditate și înțelepciune. Nu era trist... Era povestea eternă a omidei, a crisalidei și a fluturelui. Ne dădea încredere în eternitate... La lăsarea întunericului, după ce am explicat motivul venirii mele, după ce am mărturisit întrebările care mă frământau în sânul noului meu sat, precum și întâlnirea mea cu linxul, sagamo și vreo zece Bătrâni judecară că era bine să ne reunim în Casa Spiritelor, un fel de colibă mare cu acoperișul înălțat. Potrivit Tradiției noastre, acolo atârnam măști și împlântam în pământ reprezentări ale Puterilor invizibile cu care clanul nostru încheiase pacte de câteva generații. Era „Casa călătoriilor", cea de unde sufletele puteau să-și ia zborul mai ușor decât de altundeva pentru a intra în contact cu siluetele trecutului și cu schițele viitorului sau chiar să invite spiritele să se exprime... Două „Babe cu leacuri" erau prezente, de asemenea, alături de noi. Știam că una dintre ele, căreia i se spunea Katsitsanoron, putea face ca Strămoșii să vorbească prin intermediul ei; în mod evident, pentru mine era mai degrabă ea cea care l-ar fi putut înlocui pe Tsehaweh, nu eu. Nimic mai just, în ciuda a ceea ce mi-a fost anunțat în urmă cu multă vreme. Pe de o parte, nu mai trăiam acolo și, pe de alta, ea trezea respectul cuvenit vârstei și cunoștințelor sale. Îmi amintesc... Era atât de frig în jurul micului foc pe care îl aprinseserăm și care abia reușea să ne lumineze chipurile brăzdate! Pentru a forma un cerc, obiceiul ceruse să ne așezăm în semilună pentru a întregi cealaltă semilună formată de reprezentările din lemn și pene ale Prezențelor cărora doream să ne adresăm. Se oferiseră, bineînțeles, ierburi din abundență tăciunilor, iar tobele răsunaseră îndelung... Cred că nici unii, nici alții nu știam exact ce așteptam de la această ceremonie, totuși, aveam cu toții nevoie de sfaturi, fiecare cu propriile întrebări. Cât despre mine, confruntat cu lenta plecare anunțată a lui Tsehaweh, sufocarea și frustrarea pe care le simțeam în comunitatea vecină, a clanului Corzii, însemnau mult prea puțin. O exprimasem cu modestie și stângăcie în fața tuturor, dar mi se răspunsese imediat: „Și secretul Linxului?".