Cartea pe care v-ati fi dorit sa o citeasca parintii vostri

Ca psihoterapeut, am avut ocazia să ascult și să stau de vorbă cu persoane care întâmpină dificultăți legate de diferite aspecte ale creșterii copiilor. Am avut ocazia să urmăresc cum devin disfuncționale relațiile dintre părinți și copii, dar și cum se pot remedia. Obiectivul acestei cărți este să vă împărtășesc aspectele relevante ale parentingului. Inclusiv cum să faceți față emoțiilor — ale dumneavoastră și ale copiilor —, cum să vă adaptați și să înțelegeți mai bine copiii și cum să înfiripați o legătură adevărată cu aceștia în loc să rămâneți blocați într-un conflict istovitor sau să vă înstrăinați unii de ceilalți. Aceasta este o abordare pe termen lung și nu o colecție de sugestii și trucuri. Mă interesează cum ne putem înțelege copiii și nu cum îi putem manipula. În această carte vă voi încuraja să vă amintiți de experiențele dumneavoastră din copilărie, ca să transmiteți mai departe părțile bune ale educației primite și să evitați aspectele mai puțin utile. Voi analiza cum putem îmbunătăți relațiile dintre părinți și copii și cum să creștem copiii într-un mediu propice.

Cuvânt-înainte ... 11 Introducere ... 13

Partea întâi ... 17

Ce-am moștenit de la părinții noștri ... 17
Trecutul ne ajunge din urmă (pe noi și pe copiii noștri) ... 19
Ruptură și reparație ... 27
Repararea trecutului ... 31
Cum vorbim cu noi înșine ... 34 Părintele bun / părintele rău: dezavantajele etichetării ... 39

Partea a doua ... 43

Mediul copilului ... 43
Nu structura familiei contează, ci cum ne înțelegem între noi ... 45
Când părinții sunt despărțiți ... 47 Cum să facem ca durerea să fie mai ușor de suportat ... 50
Când părinții trăiesc împreună ... 50 Cum să vă certați și cum să nu vă certați cu partenerul ... 52
Promovați bunele intenții ... 59

Partea a treia ... 65

Sentimentele ... 65
Să învățăm să ne controlăm sentimentele ... 68 Importanța acceptării sentimentelor ... 72 Pericolul de a interzice sentimentele: studiu de caz ... 78
Ruptură și reparație, din perspectiva sentimentelor ... 83
Sentimentele trebuie să găsească ecou, nu rezolvare ... 84
Monștrii de sub pat ... 88
Importanța de a accepta toate stările sufletești ... 89
Pretenția de a fi fericit ... 92 Distragerea atenției de la sentimente ... 96

Partea a patra ... 101

Asigurarea unei bune fundații ... 101
Sarcina ... 103
Magia simpatetică ... 106
Din ce trib faceți parte? ... 112 Bebelușul și dumneavoastră ... 116 Planul nașterii ... 117
Povestea nașterii ... 118
Găsirea sânului ... 119
Momentul întâlnirii cu bebelușul ... 121 Ajutorul celor dragi: ca să avem grijă de copil, trebuie să aibă cineva grijă și de noi ... 124
Teoria atașamentului ... 132
Plânsetul coercitiv ... 137
Schimbările hormonale vă schimbă și pe dumneavoastră ... 140
Singurătatea ... 141
Depresia postnatală ... 144

Partea a cincea

Condiții pentru o bună sănătate mintală ... 153
Atașamentul ... 155
Reciprocitatea comunicării ... 156 Cum începe dialogul ... 159
Cu rândul ... 159
Când dialogul este dificil: „diafobia" ... 161 Importanța observației angajate ... 166 Ce se întâmplă când suntem dependenți de telefon ... 168
Capacitatea de a dialoga este înnăscută ... 169 Și bebelușii, și copiii sunt oameni ... 172 Cum ne învățăm chiar noi copiii să fie enervanți — și cum să spargem acest cerc vicios ... 174
De ce solicită copilul atenție fără încetare ... 177 Bucuria îngrijirii copilului ... 179 Atitudinea de zi cu zi a copilului ... 180 Somnul ... 181
Cum îndemnăm bebelușul să adoarmă? ... 185 Copilul trebuie ajutat, nu salvat ... 188 Jocul ... 192

Partea a șasea ... 199

Comportamentul: orice manifestare înseamnă comunicare ... 199
Modele de urmat ... 202
Competiția dintre părinți și copii ... 203 Alegeți o strategie ce are efect în prezent și uitați de temerile și de fanteziile legate de viitor ... 206 Calitățile de care avem nevoie pentru un comportament adecvat ... 207
Dacă orice manifestare este o formă de comunicare, ce reprezintă manifestările nepotrivite? 212
Investiți timp mai devreme în activități plăcute, în loc să pierdeți timp mai târziu cu altele neplăcute ... 217 Îmbunătățirea comportamentului prin exprimarea sentimentelor ... 218
Când nu sunt utile explicațiile ... 220 Cât de sever trebuie să fie un părinte? ... 224 Crizele de nervi ... 228
Smiorcăiala ... 233
Minciunile părinților ... 237 Minciunile copiilor ... 241
Limitele: definiți-vă pe dumneavoastră, și nu pe copil 249 Limitele impuse copiilor mai mari și adolescenților ... 257
Adolescenții și adulții tineri ... 261 Și în sfârșit: când suntem cu toții adulți ... 269

Epilog ... 273

Mulțumiri ... 276
Bibliografie recomandată ... 283

Elaine are doi copii și lucrează ca asistent într-o galerie de artă. Este conștientă de vocea ei negativă internă:
De obicei îmi vorbește de eșec. Îmi spune să nu încerc nimic, fiindcă nu-mi va reuși... voi greși... mă voi face de rușine. Așa că mă conving să renunț. Apoi mă critic că nu am spirit de aventură și nu depun destul efort. Îmi spun că nu mă țin de nimic, că sunt superficială și nu am nicio pasiune și nu mă pricep la nimic. Spunând acum toate acestea, parcă aud și vocea din cap care îmi spune: „Da, așa e, foarte adevărat".
Mă simt vinovată când mă gândesc de unde vine vocea respectivă, fiindcă o iubesc mult pe mama. Întotdeauna am știut că mă iubește și m-am simțit iubită. Dar mama își face griji mereu, niciodată nu s-a considerat destul de bună de nimic, este foarte negativistă. Întotdeauna a avut pretenții prea mari din partea ei înseși. Niciodată nu acceptă vreun compliment. Dacă îi spui: „Ce lasagna delicioasă", va răspunde: „N-are niciun gust și am pus prea multă brânză". Cumva, ne-a transmis și mie și surorilor mele acest sentiment de inferioritate. Ne exagerăm eșecurile și le folosim ca dovezi că nu suntem bune de nimic și nici nu mai are rost să ne străduim. Odată am luat B la franceză și am simțit că e sfârșitul lumii. Mama încearcă să aibă o atitudine pozitivă, dar o subminează mereu cu câte o observație care îi scapă. Când îmi probam rochia de mireasă înainte de nuntă, am ieșit din cabină, iar mama s-a strâmbat nemulțumită și a spus: „Păi, da, în ziua nunții, cu florile și cu voalul, și cu toate cele, să zicem că nu va arăta rău". Fără să vrea, propria neliniște și neîncredere îi devastează pe cei din jur.
Pe lângă această voce critică interioară chinuitoare, Elaine are numai lucruri frumoase de spus despre mama ei — și în niciun caz nu vreau să o demonizez —, dar, ca mulți dintre noi, se pare că nici nu își dă seama de lucrurile pe care le spune sau că această autocritică va fi moștenită de fetele ei.
Când vă dați seama cum vorbiți cu dumneavoastră înșivă, veți putea mai ușor decide dacă să ascultați sau nu de vocea respectivă. Așa a învățat Elaine să scape de influența autocriticii: Sunt hotărâtă să nu transmit mai departe copiilor mei acest prost obicei. Nu vreau să se teamă de eșec, la fel ca mine. E atât de demoralizator.
Mai demult mă certam cu mine însămi, dar pierdeam întotdeauna în fața acestei voci interioare (ca să nu mai vorbim câtă energie și atenție consumam). Recent, am constatat că cel mai bine este să nu o bagi în seamă. Mă comportam de parcă ar fi fost vorba de un coleg dificil, îi spuneam: „N-ai decât să crezi ce vrei". Încerc să fac tocmai lucrurile pe care îmi spune vocea interioară că nu pot să le fac. Mă îndemn să îmi depășesc temerile ca să nu îmi descurajez copiii, să le arăt că nu e nicio problemă dacă nu reușești. M-am apucat din nou de pictură, deși vocea mea interioară îmi tot repeta să mă las păgubașă. În loc să îmi critic picturile, încerc să mă gândesc de ce îmi face plăcere să pictez și ce anume mi-a ieșit bine la fiecare pictură în parte. Un efect neașteptat a fost că am acum mult mai multă încredere în mine, nu doar la pictură, ci și în viață în general. Iată cum putem generaliza procesul prin care a trecut Elaine:

1. Mai întâi, identificați vocea interioară.

EXERCIȚIU: SÃ ÎNVÃȚÃM SÃ DIALOGÃM

Pentru a exersa dialogul, gândiți-vă cum ascultați și observați când acordați atenție — bebelușului, unui alt copil sau unui adult. Vă veți da seama că sunteți atent și la mișcări, la tonul vocii, la gesturi și la expresiile feței vorbitorului, vă concentrați asupra mesajului, dar și asupra sentimentelor stârnite de interlocutor. Așadar, ce poate împiedica ascultarea și observarea? Adesea, pregătirea prematură a unui răspuns sau lipsa de concentrare. Firește, acestea sunt inevitabile, într-o oarecare măsură însă, dacă remarcați că vi se abate atenția de la vorbitor sau de la copil ori bebeluș, corectați-vă și concentrați-vă din nou asupra acestuia. În timp, veți deveni un ascultător mai bun și un interlocutor pe picior de egalitate.

CUM NE ÎNVÃȚÃM CHIAR NOI COPIII SÃ FIE ENERVANȚI - Șl CUM SÃ SPARGEM ACEST CERC VICIOS

În timp ce mă documentam pentru un program de televiziune despre suprarealism, am aflat că Salvador Dali, pe când era elev, s-a năpustit cu capul înainte într-o coloană de marmură și s-a lovit foarte grav. Când a fost întrebat de ce a făcut una ca asta, a motivat că se simțea nebăgat în seamă.
Dacă bebelușilor sau copiilor nu li se satisfac nevoile la începutul vieții, dacă nu se simt văzuți, dacă nu au certitudinea că li se va răspunde, se pot bloca într-o permanentă încercare de a atrage atenția asupra lor. Ceea ce dumneavoastră sau altora vi se va părea enervant.
Haideți să reformulăm: nu puteți „răsfăța" bebelușul dacă răspundeți cu sensibilitate și afecțiune la încercările sale de a vă atrage atenția. Timpul investit în primele luni de viață îl obișnuiește că nevoile sale de comunicare vor fi mereu satisfăcute. Va internaliza această obișnuință și va ști că se poate baza pe dumneavoastră și că nu trebuie să facă eforturi permanente în acest sens. Dacă însă nu primește atenția solicitată, va rămâne cu teama că nu există ca persoană decât dacă are impact direct prin comportament sau emoții asupra celor prezenți. Un copil căruia i s-a acordat atenție se va simți în siguranță, nu va fi excesiv de preocupat de relațiile cu ceilalți, nici nu va avea un comportament obsesiv și nici nu va simți nevoia să dovedească ceva — să sară prin cercuri de foc sau să se izbească de stâlpi de marmură — pentru a se asigura de atenția celuilalt. Dacă ignorați copilul când încearcă să vă atragă atenția, va striga mai tare sau, pe măsură ce crește, va avea un comportament neadecvat. Supărarea părintelui este de preferat indiferenței acestuia, fiindcă măcar atunci copilul știe că părintele se gândește la el. Copilul se va simți silit să se comporte nepotrivit, ceea ce, firește, îl va ostraciza și mai mult. Odată ce copilul devine insuportabil, părintelui îi vine și mai greu să se înțeleagă cu el și să îi acorde atenție, ceea ce este trist, fiindcă tocmai de atenție este nevoie pentru repararea rupturii inițiale. Ce e de făcut dacă dumneavoastră și copilul păreți încleștați într-un fel de bătălie, în care nu există decât atenție negativă, iar copilul nu vă provoacă decât iritare? Mai întâi, găsiți un refugiu, departe de copil și de casă, în care să scăpați de furia acumulată.