Reîncarnarea și legea karmei

Doctrina reîncarnării, a metempsihozei, a renașterii a fost întotdeauna considerată un adevăr de o mare parte din rasa omenească. Urmând legea invariabilă a schimbărilor ciclice – mișcarea de pendul a gândirii –, ea a părut uneori că se stinge în unele părți ale lumii, ca să cunoască apoi o nouă naștere și un interes nou în rândul descendenților aceluiași popor. Ea este o lumină imposibil de stins și, chiar dacă flacăra ei pâlpâitoare pare să se stingă pentru un moment, schimbarea vânturilor mentale îi permit să se reaprindă de la scânteia ascunsă, și iată că strălucește din nou într-o viață nouă și cu o vigoare nouă. Revenirea interesului pentru subiect în lumea occidentală, pe care au remarcat-o toți observatorii atenți, este doar un alt exemplu al acțiunii legii ciclice. Se pare că ocultiștii au dreptate când prezic că, înainte de zorii unui secol nou, lumea occidentală va adopta din nou doctrinele renașterii – vechiul adevăr respins, cândva atât de îndrăgit rasei, va redobândi favoarea poporului și se va apropia din nou de poziția învățăturii „ortodoxe", poate ca să fie din nou cristalizată tot din cauza „ortodoxiei" ei și ca să-și piardă din nou favoarea și să dispară, în timp ce pendulul se deplasează spre cealaltă extremă a gândirii. Dar învățătura reîncarnării n-a dispărut niciodată complet din mintea oamenilor - în unele părți ale lumii, lampa a rămas aprinsă - și chiar n-a existat niciodată o perioadă în istoria omenirii în care majoritatea oamenilor să nu fi acceptat doctrina renașterii, sub una dintre formele ei diverse.

I. Primele rase ... 5 II. Egiptenii, caldeenii, druizii etc ... 13 III. Romanii și grecii ... 21 IV. Evreii, esenienii și primii creștini ... 29 V. Hindușii ... 37 VI. Occidentul modern ... 54 VII. Între și dincolo de incarnări ... 66 VIII. Echitatea reincarnării ... 76 IX. Argumentul în favoarea reincarnării ... 85 X. Dovezile reincarnării ... 95 XI. Argumente contra reincarnării ... 108 XII. Legea karmei ... 125

Această stare superioară, spunea el, avea propriile legi, încă necunoscute omului, care aveau tendința să elaboreze legile imperfecte ale lumii materiale stabilind armonia, dreptatea și egalitatea, ca să compenseze deficiențele aparente manifestate în lumea pământească. După Pitagora, Platon, marele filosof grec, a cultivat doctrina veche și nouă a renașterii. El a susținut că sufletele morților trebuie să se întoarcă pe pământ unde, în vieți noi, trebuie să epuizeze vechile acțiuni pământești, primind beneficii pentru cele demne și penalități pentru cele nedemne, sufletul profitând de aceste experiențe repetate și înălțându-se pas cu pas spre divin. Platon susținea că sufletul reincarnat are străfulgerări de amintiri din viețile anterioare, precum și instincte și intuiții dobândite prin experiențele anterioare. El clasa ideile înnăscute printre acele experiențe moștenite din viețile anterioare. S-a «pus că „totul poate fi găsit în Platon" și, prin urmare, cel care caută vechile idei grecești despre reincarnare și problemele sufletului, poate găsi ceea ce caută în scrierile bătrânului înțelept și filosof. Platon a fost vechiul maestru al învățăturilor interioare referitoare la suflet și toți cel care l-au urmat au beneficiat în mod liber de marea lui înțelepciune. Influența lui asupra Bisericii creștine primitive a fost enormă șl, sub numeroase forme, ea continuă și astăzi. Numeroși Părinții al Bisericii au susținut că Platon era în realitate unul dintre mulții precursori ai lui Hristos, care pregătise lumea păgână pentru venirea Mântuitorului. În Faidon, Platon descrie sufletul și îi explică nemurirea. El susține că omul are un corp material, supus unor schimbări constante, la moarte și la dezintegrare, dar și un suflet imuabil și indestructibil, apropiat de divin. La moarte, acest suflet se separa de tovarășul lui fizic și se înălța, purificat, spre regiunile superioare, unde devenea conștient de el însuși și i se atribuia un viitor. Dacă era considerat îndeajuns de „necontaminat" de noroiul vieții materiale, era socotit apt să fie admis la starea de beatitudine, care era descrisă ca o unire cu Ființa Supremă, descrisă ca un Spirit etern și omniscient. Sufletele josnice și foarte vinovate suportau o perioadă de pedeapsă sau de purgatoriu, ca să fie curățate și purificate de vinovăție, înainte de a li se îngădui să facă o nouă încercare de perfecțiune. Sufletele care nu erau îndeajuns de pure pentru starea de beatitudine, dar nici îndeajuns de impure ca să aibă nevoie să fie purificate, erau trimise în viața pământească, unde erau nevoite să intre în alt corp și să se străduiască să realizeze din nou mântuirea, ca să atingă mai târziu starea de beatitudine. Platon susținea că, la naștere, sufletul era în general inconștient de viețile sale anterioare, cu toate că putea să aibă străfulgerări de memorie. În plus, are o formă de intuiție și idei înnăscute, despre care se crede că sunt rezultatul experiențelor dobândite în viețile anterioare și ale căror cunoștințe fuseseră înmagazinate ca să-i fie de folos sufletului în existența reincarnată. Platon afirma că partea imaterială a omului (sufletul) era ceva complex, format dintr-un anumit număr de elemente diferite, deși legate. În vârful acestei ierarhii de elemente ale sufletului, el plasa Spiritul, care, potrivit lui, cuprindea conștiința, inteligența, voința, alegerea între bine și rău etc, care era absolut indestructibil și nemu-ritor și își avea sediul în cap. Urmau alte două părți ale sufletului, care supraviețuiau descompunerii corpului, dar care erau doar relativ nemuritoare, adică erau supuse dispariției ulterioare. Dintre aceste elemente semimateriale, unul era sediul afecțiunilor, pasiunilor etc. și se afla situat în inimă, în timp ce al doilea, care era sediul dorințelor senzuale și inferioare etc. era situat în ficat.

Unii gânditori afirmă că ideea unei existențe viitoare presupune o existență trecută, căci tot ce este „început" trebuie „să se sfârșească" într-o zi sau alta și, în consecință, dacă suntem nevoiți să presupunem că sufletul e obligat să-și continue existența în viitor, trebuie să credem că a avut o existență în trecut - existență eternă la cele două extremități ale vieții pământești, ca să zicem așa. Cei care se opun ideii nemuririi pretind că nu există motive să presupunem că sufletul continuă să existe după moartea corpului, după cum nu avem motive să credem că existase înainte. Într-o zi, a fost întrebat un om bine cunoscut: „Ce devine sufletul omului după moarte?" El a evitat întrebarea răspunzând: „Se întoarce acolo de unde a venit". Și pentru mulți această idee pare de ajuns ca să-i facă se îndoiască de ideea nemuririi. Vechii filosofi greci considerau că era în mod logic necesar să se afirme preexistența veșnică a sufletului ca să justifice faptul că revendicau o viață viitoare pentru el. Ei susțineau că, dacă sufletul este nemuritor, trebuie să fi existat dintotdeauna, căci un lucru nemuritor nu poate să fi fost creat; dacă n-ar fi nemuritor prin natura lui, n-ar putea să devină, iar dacă este muritor prin natura lui, înseamnă că a existat dintotdeauna. Argumentul obișnuit folosit este următorul: un lucru este muritor sau nemuritor, ori una, ori alta; dacă e muritor, s-a născut și trebuie să moară; dacă e nemuritor, nu poate să fie născut, nici să moară; a fi muritor înseamnă a fi supus vieții și morții, nemurirea înseamnă imunitatea față de amândouă. Grecii au consacrat mult timp și multă atenție acestui argument, și i-au acordat o mare importanță. Ei considerau că nimic din ceea ce avea Realitate nu putea să se ivească din neant, nici să treacă în neant. Dacă era real era etern; dacă nu era etern, nu era real și dispărea chiar în momentul nașterii. Ei au mai pretins că sentimentul de nemurire avut de Ego era o indicație că făcuse experiența vieții în trecut și anticipa viața în viitor - există un sentiment de „bătrânețe" care impregnează fiecare gând al omului despre propria-i natură. Se pretinde că este o ipoteză ilogică să susții că în spatele prezentului se întinde o eternitate de existență și se susține că este mult mai logic să se considere viața actuală un simplu punct într-o eternitate de existență. În plus, reincarnarea corespunde cu principiul științific cunoscut al conservării energiei, adică nicio energie nu este niciodată creată sau pierdută, ci orice energie este doar o formă din energia universală care se scurge din formă în formă, din manifestare în manifestare, mereu aceeași, și totuși manifestându-se în miriade de forme - niciodată născută, niciodată moartă, ci permanent în mișcare, iar și iar, spre noi manifestări. Se crede deci că este rațional să se presupună că sufletul se supune aceleiași legi a reincarnării, înălțându-se din ce în ce mai sus, prin timp, până când se reintegrează în final în Spiritul Universal de unde a provenit și în care va continua să existe, așa cum exista înainte de a se ivi prin ciclul manifestărilor. Se mai susține că reincarnarea face viața să intre în cadrul legii cauzei și efectului, ca tot restul universului. Legea renașterii, conform cauzelor generate în cursul vieților trecute, ar duce existența sufletului în interiorul legilor naturale și în armonie cu ele, în loc să fie în exterior și contrare lor. Se pretinde și că sentimentul de „păcat originar", de care multe persoane afirmă că sunt conștiente, poate fi mai bine explicat prin teoria reincarnării decât prin orice doctrină teologică.