Fricile aparțin patrimoniului omenirii!
Psihiatrul englez Isaak Marks, marele specialist în
frici și fobii, povestea istoria uneia dintre pacientele sale care privea
fotografii cu șerpi în timpul unei călătorii în mașină (o idee năstrușnică, dar
în fine...) și la un moment dat are loc un accident. Ce fobie a dezvoltat în
urma acestui eveniment? De mașini? Nu, de șerpi... Se pare că, atunci când avem
„opțiunea" de a deveni fobie față de un obiect sau altul, fobia noastră se
va axa întotdeauna pe teama cea mai „naturală" și ancestrală: forța inconștientului
colectiv...
Frici care ne-au salvat...
La specia umană, psihologii evoluționiști au emis
ipoteza unei influențe a selecției naturale asupra existenței și persistenței
fricilor și fobiilor: majoritatea stimulilor fobiei erau legați în realitate de
obiecte sau situații care reprezentau, fără îndoială, un eventual pericol
pentru strămoșii noștri îndepărtați, precum animalele, întunericul, înălțimile,
apa...
În mediul nostru tehnologic contemporan, în care natura este
în mare parte controlată, animalele periculoase închise în cușcă, pantele
înconjurate de bariere, aceste situații nu mai par deloc la fel de periculoase
pe cât puteau fi altădată. Însă noi am păstrat într-o oarecare măsură amintirea
lor, într-un inconștient biologic colectiv.
Fricile foarte mari ar aparține, așadar, „bazinului
genetic" al speciei noastre, căreia i-ar fi facilitat supraviețuirea,
făcând-o să evite situațiile periculoase, cel puțin într-o epocă anume. Sunt
ceea ce numim fobii „pregătite" (de evoluție), „pretehnologice" sau
„filogenetice" (referitoare la dezvoltarea speciei).
Aceste fobii naturale se declanșează mai ușor la majoritatea
subiecților și, odată apărute, sunt mai greu de suprimat. În schimb, fobii
precum cele de avion, de șofat, de arme sunt numite „nepregătite",
„tehnologice" sau „ontogenetice" (referitoare la dezvoltarea
individului). Ele se dobândesc mai des prin deprindere, mai ales în urma unor
experiențe traumatice, și sunt mai labile ca precedentele.
Fobiile ca moștenire a speciei: de la ipoteze la
dovezi
Dovezile experimentale ale acestei teorii
evoluționiste a fricilor foarte mari sunt destul de greu de concretizat, însă
diverse cercetări pe om, precum și pe animale par să-i confirme pertinența.
Cu cât o specie este mai puțin evoluată, cu atât mai
mult fricile ei vor fi înnăscute și reflexe. Puii de rață ieșiți din ou
înțepenesc pe loc de îndată ce silueta unei răpitoare se profilează deasupra
lor. Trebuie specificat, de altfel, că reflexul acesta de imobilizare în fața fricii
este prezent la toate speciile, chiar și la a noastră, și că are un motiv
foarte simplu: vederea la mai toți prădătorii este foarte sensibilă la mișcare.
Este ceea ce le permite matadorilor să hipno¬tizeze taurii de coridă și să-i
epuizeze în căutarea unei mulete mereu în mișcare, în timp ce ei înșiși rămân
imobili la apropierea cornului.
Să ne întoarcem la fricile noastre: multe dintre ele sunt
înnăscute, așadar. Teama de pisică este spontană la șoareci, chiar dacă ei n-au
întâlnit niciodată una înainte. Însă la speciile mai evoluate, ca primatele,
capacitățile de a simți teama sunt latente și nu se vor activa decât în urma
unor situații concrete. Asta reprezintă un avantaj evolutiv sigur, evitând,
atunci când sistemul funcționează bine, apariția temerilor inutile.
De exemplu, maimuțele crescute în laborator nu manifestă
niciuna spontan teamă de șerpi. Cel puțin până când nu sunt puse în contact cu
alte maimuțe din aceeași specie, însă crescute în mediul natural: după ce au
observat că acestea din urmă refuză cu încăpățânare să se apropie de hrana
plasată alături de un șarpe, maimuțele de laborator încep să dezvolte la rândul
lor o teamă intensă și durabilă de șerpi.
Însă acest tip de învățare socială a fricilor nu este
aplicabil oricui! Am putut învăța maimuțe tinere de laborator să se teamă de
șerpi arătându-le casete video cu maimuțe adulte speriate de o reptilă. Dar
dacă, într-un montaj, înlocuim în aceeași înregistrare video șerpii cu flori,
maimuțele nu vor dezvolta nicio teamă de flori, chiar dacă și-au văzut
congenere speriate de acestea.
Dincolo de frică: rușinea
Fricile sociale sunt aproape întotdeauna amestecate
cu alte emoții negative.
Teama este adesea în centru: dacă vă așteptați rândul
înainteu unei prezentări publice, veți simți, în momentul în care începe
întâlnirea, acest sentiment de frică anticipat pe care-l numim anxietate. Apoi,
în momentul în care veți fi strigat la tribună, veți simți o „incarnare" a
fricii, care vă va cuprinde efectiv, prin intermediul creșterii sale fizice, al
accelerării ritmului inimii și al nodurilor în stomacul și gâtul dumneavoastră:
este tracul. În cel mai rău caz, unii vor avea un atac de panică ce-i va
împiedica să-și ducă prezentarea la capăt și-i va forța să bată în retragere.
Dar adesea există mai mult decât frică: jenă, sfială, rușine
chiar. În vreme ce frica este emoția pericolului, rușinea este aceea a
convingerii că n-am știut să facem față acestui pericol, sub privirea disimulat
dezaprobatoare a celorlalți. Iată ce scria filosoful Vauvenargues: „timiditatea
poate fi teama de blam, iar rușinea este certitudinea acesteia".
Majoritatea fricilor sociale provin din teama de a fi judecat negativ. Când
această teamă a devenit certitudine, mai mult sub efectul convingerilor noastre
intime decât sub cel al realității faptelor, nu mai este teama cea care ne
stăpânește, ci rușinea. Dacă sufăr de ereutofobie, mi-e teamă să roșesc în fața
altora. Și odată ce am roșit, nu-mi mai este teamă - răul este făcut, însă nu
mă simt mai bine, deoarece mi-e rușine și nu mai am decât o dorință: să dispar
de pe fața pământului. Și asta pentru că rușinea poate fi o emoție și mai
distructivă decât frica: ea este mai durabilă, chiar mai insidioasă, întrucât
ne face să aruncăm asupra noastră o privire depreciativă. Ea este cea care ne
împinge la izolare, uneori durabilă, după un contact social pe care-l estimăm
umilitor sau, pur și simplu, „ratat", cel puțin în ochii noștri.
Numeroase persoane care suferă de frici sociale sunt
puternic marcate de rușine. De exemplu, Bastien: „Mă îndoiesc mult de mine. Nu
mă stimez. Aceste gânduri negative despre persoana mea rămân, în general,
suportabile, chiar dacă sunt dureroase, și triste: o stare pe care o am din
copilărie și am sfârșit prin a mă obișnui cu asta. Dar de fiecare dată când mă
trezesc eșuând în fața altora, mi se pare ceva teribil. De fiecare dată când am
vrut să nu mă las dominat de reflexele mele de frică și să îndrăznesc să pun o
întrebare in ședință sau să abordez o persoană necunoscută, ori chiar să-mi
spun părerea în fața cuiva care credea contrariul față de mine, de fiecare dată
când am îndrăznit să fac asta, dacă ieșea prost, era infernul. Ceea ce numesc
«a ieși prost» înseamnă, pur și simplu, că propunerile mele au fost discutate
sau contestate, chiar în mod politicos. Mi-e rușine astfel că am deschis gura,
atât de rușine, încât bat în retragere, nu pot continua să susțin un veritabil
schimb de idei, nu pot decât să fiu de părerea șefului, simulând că ascult,
cuget, că-mi schimb părerea sau rămân la opiniile mele. Dar nu pot decât să
simulez. În realitate, nu mai sunt acolo, cu ceilalți. Am fugit deja de
situație, reflectând la împrejurarea respectivă. Știu ce se va petrece apoi:
odată întors acasă, îmi voi derula din nou filmul în minte, evident în dezavantajul
meu, voi reflecta neîncetat la stângăcia mea, la lipsa de politețe, la prostia
mea. Și în acest caz, nu sunt simple gânduri, ca de obicei, ci niște emoții
dureroase: rușinea le «hrănește» și le crește. Pot rămâne așa în izolare un
weekend întreg. Pe urmă, mi-e rușine să revăd oamenii în fața cărora am
impresia că am dat greș. Ei nu înțeleg, în general. Mă iau drept un tip
bizar..."
În cazuri extreme, unii pacienți ne descriu adevărate
„atacuri de rușine", așa cum există atacuri de panică. Nu se simt într-un
pericol vital, ca în emoția trezită de frică, ci într-un pericol social, ca și
cum ar urma să-și piardă total statutul și valoarea în ochii celuilalt.
Etologii, acești specialiști ai psihologiei animale, cred, de altfel, că
emoțiile rușinii își au rădăcinile în raporturile de dominare și acceptare în
cadrul grupurilor animale. Ei subliniază că trebuie integrate aceste reflecții
asupra dominării pentru a înțelege bine mecanismele subtile ale fricilor
sociale: acestea ar fi moștenirea a două tipuri de frici ancestrale, teama
reflexă de străin, prezentă la numeroși copii mici, și rușinea în caz de
pierdere a statutului sau teama anticipată a apariției acestei rușini. Fiecare
membru al unui grup animal, dar și omenesc, are astfel nevoie să simtă că prin
comportamentul lui accede la un statut în ochii altora. |
Adevăr Divin
