Invataturile toltece volumul V

Cu toții căutăm schimbarea, chiar dacă de obicei într-un mod părtinitor și egocentric. În general, asta se manifestă prin faptul că vrem ca ceilalți să se schimbe, indiferent dacă „ceilalți" sunt oamenii din viața noastră sau circumstanțele pe care noi înșine le-am precipitat prin acțiunile noastre, trecute și prezente. Dacă „ei" se schimbă, totul va fi ok, iar dacă „ei" nu vor să se schimbe, noi nu vom precupeți niciun efort să îi facem să se schimbe, sau să ne dorim ca circumstanțele noastre să fi fie diferite. Generată de credințele și convingerile false, apatia născută din această mentalitate este distrugătoare a vieții, în loc să fie susținătoare a vieții, și în toate modurile posibile împiedică evoluția. Acest lucru este adevărat pentru oricare colectiv, ca și pentru oricare individ. Ceea ce în mod vădit lipsește în lumea de astăzi este bunăvoința de a accepta responsabilitatea-răspunderea pentru inevitabilitatea schimbării, și prin urmare, de a coopera inteligent cu aceasta. De aici și râvna de a insista pe schimbarea în afara noastră, totodată rezervându-ne privilegiul de a adera dogmatic la credințele și prejudecățile noastre personale, ca și cum ar fi sacrosante și inviolabile.
Și atunci, mai este de mirare că schimbarea este percepută ca forță, indiferent de cine sau ce credem noi că administrează acea forță percepută, indiferent dacă administrarea este omenească, supraomenească sau naturală? Ne dăm vreodată răgazul pentru a ne întreba cum și de unde ne-am dobândit credințele și prejudecățile? Pe ce se bazează credințele și prejudecățile noastre, oare ne echipează ele adecvat pentru a face față provocărilor cu care ne confruntăm în prezent, ca indivizi sau colectivități sau umanitate? Deocamdată, peste tot în lume, vedem oameni care se agață cu disperare de cele vechi, în loc să îndrăznească să îmbrățișeze cele noi.
La baza acestor întrebări se află o întrebare fundamentală: oare ne vedem separați de tot și toate și de toți ceilalți, sau suntem dispuși să recunoaștem că suntem cu toții unități ale unui întreg indivizibil? Până atunci când vom binevoi să recunoaștem că suntem cu toții interconectați, interdependenți și, prin urmare, interactivi, nu vom putea niciodată să facem vreun real progres care să nu ne fie impus din exterior. Prin urmare, adevărata întrebare este: suntem într-adevăr dispuși și binevoim să ne schimbăm, chiar și dacă nu ni se impune?

• Russell Braithwaite

„Dacă simți că a merge pe Calea cu o inimă este pentru tine, și dacă, în inima inimilor tale, știi că în călătoria ta vei căuta adevăratul sens al libertății, atunci să știi că învățăturile toltece îți vor dezvălui scopul vieții, dar va depinde de tine, așa cum depinde de fiecare dintre noi, să găsești sensul în acest scop. Găsirea scopului este călătoria pe care niciunul dintre noi nu o poate evita, dar găsirea sensului este propria noastră călătorie unică în acea mare călătorie pe care o numim Unica Viață. Pentru a găsi acest sens, trebuie să practicăm învățăturile părții drepte, astfel încât să putem dobândi puterea necesară pentru a trăi învățăturile părții stângi. Doar atunci dobândim acea deschidere completă a inimii care ne permite să reținem Nici-Un-Lucru, lăsându-ne spiritele să se avânte clare, puternice și libere. Doar atunci, indiferent din care grup de visători facem parte, începem să pricepem spiritul Lupului care privește viața ca pe o căutare a adevăratului sens al libertății. Ș;i doar atunci capătă sens să privim viața ca fiind o simțire – un sentiment, și de aici, pornirea sinceră din inimă de a privi și de a simți, de a asculta și de a simți, savurând astfel fiecare moment al fiecărui pas, știind foarte bine că totul se va termina mult prea repede.”
„Aceasta este Calea luptătorului, care este într-adevăr Calea libertății, și pe această cale dansează umbrele aruncate de către inimile înflăcărate ale celor care sunt cunoscuți drept Poporul Lup; deoarece, deși libertatea nu ține de un anumit grup de visători, Lupii sunt cei care iubesc cel mai mult să-și împărtășească pasiunea pentru libertate cu toți cei care aleg să pășească pe Calea cu o inimă. Această pasiune intensă pentru libertate este ceva specific Lupilor, deoarece, deși toate grupurile de visători cântă/radiază în libertate, Lupii sunt cei care au făcut-o nota/raza lor principală.”

• Mares Théun

Pagina de titlu ... i Pagina referitoare la drepturile de autor ... ii Despre autor ... iii
Insigna nagalului ... vii
Prefață ... ix
Introducere ... 1

Capitolul 1: Calea luptătorului definită ... 7

Nararea regulii nagalului cu patru corni
Secțiunea întâi: nagalul

Capitolul 2: Regula nagalului cu patru corni ... 29

Explicația regulii nagalului cu patru corni
Secțiunea a doua: tonalul

Capitolul 3: Prima lămurire interioară ... 39 Capitolul 4: A doua lămurire interioară ... 61 Capitolul 5: A treia lămurire interioară ... 85 Capitolul 6: A patra lămurire interioară ... 107

Nararea regulii nagalului cu trei corni
Secțiunea întâi: nagalul

Capitolul 7: Regula nagalului cu trei corni ... 123

Explicația regulii nagalului cu trei corni
Secțiunea a doua: tonalul

Capitolul 8: Comentarii preliminare ... 129 Capitolul 9: Prima lămurire interioară ... 139 Capitolul 10: A doua lămurire interioară ... 163 Capitolul 11: A treia lămurire interioară ... 189

Explicația vrăjitorului

Capitolul 12: Observații preliminare ... 211

Nararea explicației vrăjitorului

Capitolul 13: Focurile forjei ... 219 Capitolul 14: Vânarea puterii ... 227 Capitolul 15: încercarea pentru a căpăta putere ... 239 Capitolul 16: Poarta de ieșire către lumea nagalului ... 253

Index ... 258

Din cele de mai sus, ar trebui să fie clar că, singurul motiv pentru care oamenii sunt neputincioși este pentru că nu le place cu adevărat percepția lor a lor înșiși și/sau a lumii din jurul lor. Neplăcându-le această percepție, ei nu vor să își asume cine și ce sunt, iar în acest proces încearcă din răsputeri să pretindă și să se prefacă că sunt ceva ce ei gândesc că le place lor mai mult. însă, astfel de pretenții și prefăcătorii sunt doar diferite forme de escapism dintr-o realitate pe care ei nu doresc să o vadă sau să și-o asume. Iar dacă evadăm din realitate, ne aruncăm cu capul înainte în lumea iluzorie a ficțiunii, a fanteziei și a minciunii. Ce putere poate fi găsit într-o astfel de lume? Singurul lucru pe care îl putem găsi într-o lume fictivă este, inevitabil, o putere falsă, care nu are substanță, iar această credință țicnită într-o lume fictivă a pseudo-puterii este ceea ce toltecii numesc sminteala visului.
Singura putere reală care există, este percepția ta a ta însuți/însăți și a lumii din jurul tău. Așa că, chiar dacă nu îți place de tine însuți/însăți sau de lumea din jurul tău, pur și simplu tot nu are niciun sens să încerci să evadezi într-o lume fictivă. în schimb, e de la sine înțeles că dacă vrei să ai puterea să te schimbi și să schimbi și lumea ta, trebuie să începi cu ceea ce ai acum și să înveți cum să îți schimbi percepția despre tine însuți/însăți și despre lume. Acesta este adevăratul scop al puterii, și anume, puterea de a-ți schimba percepția, o izbândă care poartă în ea vaste implicații.
Pentru a pricepe mai pe deplin, dă-ți seama că, pe măsură ce percepția ta se schimbă, la fel se schimbă și percepția ta a sinelui, și pe măsură ce percepția ta a sinelui se schimbă, la fel se schimbă și șinele, și pe măsură ce șinele se schimbă, la fel se schimbă și lumea sinelui. însă, asta înseamnă și că, dacă nu îți poți schimba percepția, nu vei avea niciodată puterea să te schimbi și cu atât mai puțin să schimbi lumea din jurul tău. Cu alte cuvinte, dacă nu îți poți schimba percepția, ești fără de putere și, prin urmare, din toate punctele de vedere, o victimă și un sclav al propriei tale percepții. Adevărul este că nimeni nu te despoaie de putere, în afară de tine însuți/însăți!
Dacă vrei să ai puterea să îți schimbi percepția, atunci trebuie să îți asumi cine și ce ești în exact acest moment, întrucât puterea se află întotdeauna în momentul prezent. Singura cale prin care poți face asta este să ai un nivel de sinceritate care poate poate veni să ia ființă A doar printr-o bunăvoință neechivocă de a include pe deplin, de a fi pe deplin incluziv. Fără această includere deplină, nu vei fi sincer cu tine însuți/însăți și, în schimb, vei dori să te auto-păcălești încercând să îți atribui și să îți asumi caracteristici pe care nu le ai, și să te pretinzi a fi cineva care nu ești. Dar a include, a fi incluziv/ă, înseamnă să îți asumi totul despre tine - și binele, și răul, și urâtul, pentru că dacă nu o faci, vei fi separatist/ă, și în acea separație vei exclude automat cine și ce ești cu adevărat în acest moment al timpului. Cu alte cuvinte, prin separația ta, vei exclude adevărata ta putere prin faptul că încerci să revendici o falsă putere care nu are substanță.

CEI CARE SUSȚIN SEPARAȚIA DUC O EXISTENȚÃ BAZATÃ PE IGNORANȚÃ, O IGNORANȚÃ CARE ÎI EXCLUDE DE LA A PUTEA SÃ ÎȘI REVENDICE ȘI SÃ ÎȘI (RE)CAPETE PUTEREA.

Din unghiul din care privim acum, pare că într-adevăr vânarea puterii este esența jocului. Și totuși, după cum am subliniat mereu, asta este doar valoarea care se vede la prima vedere, o valoare care are cu Toate-Lucrurile de-a face cu partea formă a vieții, și care ascunde adevăratul scop și sens al vieții înseși. Acest concept este înfățișat foarte emoționant în vechiul festival toltec, cunoscut sub numele de Festivalul Vânătorii Lunii, în cadrul căruia, la început, participanților care celebrează viața li se arată că vânarea.puterii înseamnă să învețe să vâneze puterea prin intermediul schimbării percepției noastre despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru. Apoi, li se arată că pentru a face asta, trebuie mai întâi să ajungem să ne acceptăm pentru cine și ce suntem cu adevărat, și că singura cale de a face asta este să ajungem să fim pe deplin incluzivi, prin a ne face stalking întru deschiderea inimii.
Pentru a pricepe asta, este important să ne reamintim că mintea prin natura sa are calitatea de a separa, și că, datorită abilității sale de a discrimina, ea discriminează mereu fie împotriva noastră, fie a altora, stând mereu să ne judece pe noi înșine sau pe alții. Drept urmare, ea clădește prejudecăți una după alta, până când, în cele din urmă, am devenit ființe fragmentate, ce trăiesc într-o lume fragmentată, plină cu nimic altceva în afară de prejudecăți, sterilitate și indiferența rece a judecății.

Prins în această viziune, văzătorul știe că trăiește scopul nagalului și că i s-a arătat inteligența potențială făcută manifestă ca rezultat al exercitării presiunii intenției asupra minții. Trăind acel scop inefabil, văzătorul știe că este martor al Trinității Superlative, o expresie pură a nagalului, și totuși nu poate pricepe acel scop, el fiind doar capabil să registreze un sentiment imens de iubire fără margini, despre care știe că pentru el este personificat de Trandafirul galben. în acel moment, văzătorul pricepe că dacă vrea să pătrundă și să priceapă acel scop, atunci trebuie să ajungă să fie un măiestru al conștientei prin recapitularea întregii sale existențe, deoarece el însuși este o expresie a scopului divin, încă prins în divina încântare, văzătorul simte dintr-o dată înlăuntrul celui mai profund miez al ființării sale un al doilea mare val de presiune crescândă, venind de dincolo de el, dar cumva și dinlăuntrul său. Acum, știind că trebuie să îmbrățișeze pe deplin acea presiune, văzătorul își expandează imediat ființarea pentru a cuprinde atât presiunea, cât și angoasa copleșitoare provocată de aceasta. Apoi, în momentul îmbrățișării depline, văzătorul este iute cufundat într-un simțământ fără de sfârșit de întuneric pătrunzător, care îl face imediat să caute să se racordeze interior la acea stare de ființare pe care o trăia înainte de venirea celui de-al doilea val de presiune. însă, în acea căutare interioară, el este copleșit de un simțământ devastator de separare, o separare între el și marele întuneric pe care acum îl recunoaște instantaneu ca fiind parte a propriei sale ființări. îngrozit de această separare, văzătorul caută să se racordeze la întuneric și se întinde cu disperare către el, însă cu cât efortul său este mai mare, cu atât separarea devine mai mare. Prins în această nouă viziune catastrofală, văzătorul pricepe dintr-o dată că poate trăi din nou totalitatea sinelui, doar prin a-și plasa intenția pe evoluția conștientei suficient încât să-și recapete întunericul necunoscut puțin câte puțin. în acel moment de lămurire interioară, văzătorul știe că este visătorul dinlăuntrul spațiului, o expresie pură a intenției, și fiul tatălui său, Trinitatea Superlativă, în care el și tatăl său sunt unul în scop. Un imens simțământ de profundă melancolie agonizantă îl copleșește pe văzător, și el cade într-un vis vibrant, în care pentru el nu există altceva decât o năzuință inexorabilă de uniune cu nagalul, prin legătura prieteniei necondiționate, o năzuință despre care știe că este și expresia năzuinței sale la fel de mare de a fi reunit cu partea sa omoloagă necunoscută. în acea stare de dublă năzuință, de dublu dor, văzătorul pricepe că, drept o expresie a scopului tatălui său, el este atât cunoscutul, cât și necunoscutul, și în această cunoaștere el arde cu o pasiune interioară de a îmbrățișa atât cunoscuta unire-contopire cu tatăl său, cât și necunoscuta parte omoloagă a sa. Plin de acea pasiune mistuitoare pentru uniune, văzătorul pricepe că, pentru ca această uniune să fie materializată, el trebuie să inițieze arta de a face stalking, astfel încât să șteargă dinlăuntrul său ceea ce cauzează simțământul de a fi devenit separat. Apoi, adânc în cel mai profund miez al său, văzătorul începe să simtă o stârnire care aduce în el realizarea conștientă că nu va mai putea trăi niciodată uniunea cu tatăl său și cu partea sa omoloagă necunoscută, decât dacă ajunge să fie întruparea scopului tatălui său. Plin de această realizare, văzătorul își exercită întreaga intenție și, în acel moment, materializează înlăuntrul ființării sale o expresie clară a ființării sale, care reflectă la început partea sa omoloagă necunoscută, și apoi, imediat, și ceea ce înlăuntrul lui este șinele său cunoscut. Cu această viziune paradoxală a unității, care este și o separare a uneia de cealaltă, văzătorul știe acum că el este atât mascul, cât și femelă și, exercitând din nou întreaga sa intenție, el ajunge pentru moment la o adevărată unitate, însă doar în contextul timpului. în acest context, văzătorul știe că el a devenit cel visat de visător, un stalker al timpului. Știind că experiența sa de revenire la starea sa originală de totalitate este încă cumva limitată, văzătorul pricepe că el este încă doar cu fața spre est, locul soarelui răsare, și că dacă dorește să-și ducă trăirea până la capăt, trebuie să se întoarcă cu fața și spre vest, locul soarelui apune. Plin cu dorul profund de includere, văzătorul se întoarce cu fața spre vest și îmbrățișează acel proces care în cele din urmă îl conduce la unitate în timp și spațiu: moartea. Dar în timp ce îmbrățișează moartea, văzătorul își dă seama că se află în pragul unei noi vieți, o viață care este plină cu un număr infinit de posibilități de a visa în(tru) existență materializarea scopului tatălui său. Plasându-și intenția pe visare, văzătorul visează în(tru) existență o cantitate foarte mare de energie care îi umple întreaga ființare. Până la urmă, energia atinge o amploare critică, încât văzătorul trebuie să-și contracte brusc întreaga ființare pentru a-și conține și cuprinde energia sa fără de margini.