Această carte a ajuns la ediția a treia, deoarece,
deși a fost scrisă în 2002, mesajul său rămâne actual. Reașezarea istoriei
noastre s-a dovedit o întreprindere utilă și necesară, dar calea de
„demitizare” pe care au pornit unii autori – între care și profesorul Lucian Boia
–, susținuți mediatic la cel mai înalt nivel, a ajuns să fie distructivă pentru
adevărul istoric și pentru conștiința publică românească. Recidivând, istoricul
menționat a pus, în anii din urmă, sub semnul întrebării chiar legitimitatea
Marii Uniri de la 1918, relativizând dorința românilor transilvani de a veni
spre Țară. Faptul acesta era menit, în atmosfera Centenarului, să creeze marasm
și incertitudine, inducând neîncrederea totală în forța de regenerare a
românilor. Din fericire, publicul educat și erudit nu poate fi înșelat, iar
această carte aduce argumentele necesare înțelegerii actului Marii Uniri ca o
încununare firească a dezvoltării poporului român până la stadiul făuririi
statului său național. Românii nu au fost în istorie un popor malefic și nici
unul angelic, ci o comunitate etnică obișnuită, cu particularitățile sale de
„enclavă latină la porțile Orientului”. Această „insulă de latinitate într-o
mare slavă” a fost câteodată capabilă să unească Apusul catolic și protestant
cu Răsăritul bizantin, dând adevărata măsură a continentului european, care, de
multe secole, își bazează identitatea pe clasicismul greco-latin și pe
creștinism. În concertul națiunilor europene, românii au avut rolul lor, nici
mai bun și nici mai rău decât al altor entități similare, dar au reușit la 1918
să-și concentreze energiile, creând statul național unitar, fapt pentru care
făurarii României merită cunoașterea, prețuirea și recunoștința noastră. Pentru
a înțelege corect acest rol, ca și rostul marilor acte din 1918, istoricul este
obligat să caute și să descopere adevărul omenește posibil. |
Adevăr Divin
