Viață din viața mea (roman)

Deodată simți că amețește, că-și iese din minți… Un val de căldură îi năvăli în vene. Îi cuprinse inima. Cele două imagini îi jucau prin fața ochilor. Coasta lui Iisus, care se deschidea pentru a-i mângâia pe copiii aflați pe moarte, și coasta lui, omenească, neînsemnată, de lut, care dacă s-ar fi deschis i-ar fi dat viață unui copil aflat pe moarte.

Gândurile i s-au oprit. Nu suportau să meargă mai departe. Nu cutezau. Valuri de căldură îi străbăteau trupul. Inima îi bătea neregulat. Lacrimile i se revărsau pe față.

„Doamne… Doamne!”

Era Joia Mare. Dumnezeu Se răstignea. Îl lua cu el în grădina Ghetsimani. Pe el. Îl alesese să ia o parte din durerea Lui. Să-și deschidă și el coasta, ca să izvorască viață.

Nu mai suporta. Gândurile îl năpădeau iarăși. Aceste asemănări îl înnebuneau.

„Doamne”, Îi strigă cu râvnă. „Doamne! Ia coasta mea rănită ca răsplată. «Că m-am rănit de dragostea Ta».”

Își aplecă trupul cu smerenie, ca și când ar fi căutat să se facă una cu pământul.

„Doamne, primește puțina și mica mea jertfă, mica mea răstignire. Viață din Viață… Dă viață din viața mea, Doamne!”