Susținuți de putere, care le-a conferit multă vreme
o capacitate probatorie aproape incontestabilă, ajutați apoi și de judecători,
experții judiciari s-au putut instala nestingheriți la posturile de comandă. O
astfel de soluție comodă a suprimat obligativitatea unui minim control și,
încurajate de un laxism permisiv, abuzurile au devenit deja mult prea
flagrante. Întregul edificiu al justiției a început să se clatine, iar această
situație ar trebui remediată de urgență.
În dosarul de care ne ocupăm, Guy Lacroix a făcut greșeala
de a vrea să facă totul mult prea bine, cu prea mult servilism și cu prea mare
sârguință, mărind de cinci ori o chirie care în mod normal nu avea de ce să
depășească 100.000 de franci (15.267 euro). Victima a început deci să aibă
bănuieli: aproape sigur ceva nu era în regulă. Fără îndoială că era vorba de
dorința expertului de a încheia totul cât mai repede, modalitatea aleasă era
însă prea rapidă, iar lucrurile erau făcute cu prea mult aplomb: acel aplomb al
celor care nu ezită niciodată, pentru că provin din anumite cercuri închise ale
puterii, în care toți gândesc la fel, și asta-i face incapabili să mai sesizeze
excesul de neverosimilități.
Eroarea a fost ulterior continuată și amplificată de decizia
judecătorului: în zilele noastre, raportul unui expert a ajuns să fie evaluat
nu prin prisma conținutului său, ci prin prisma puterii și a titlurilor pe care
le deține autorul său. Apoi, deși fundamental viciată, această decizie a fost
confirmată prin verdictul Curții de Casație, care, vrând să închidă definitiv
dosarul, a condamnat victima la o surprinzătoare amendă civilă de 10.000 de
franci (1.526 euro), ca pedeapsă pentru o îndrăzneală considerată drept
sacrilegiu. Rezultatul a fost exact opusul a ceea ce și-au dorit înalții
magistrați, sentimentul de nedreptate a devenit prea puternic, așa că ei nu au
făcut decât să împingă victima la rebeliune: acum lupta putea să înceapă.
Utilizarea acestei arme financiare de către Curtea de
Casație, caracterul excepțional al acestei amenzi total nejustificate, au făcut
ca justițiabilul să înceapă să se îndoiască nu numai de raportul expertului, ci
și de așa-zisa obiectivitate a judecătorilor. Lovitura, voindu-se mortală, nu a
făcut decât să-i amplifice neîncrederea în sistem și totodată să-i dea
certitudinea dreptății sale. Din dorința de a-l face să tacă, s-a îndepărtat
brutal orice argumentație și nu s-a ținut cont de niciun fel de dovezi
contrare; acest om era de-acum hotărât să caute adevărul, înțelegând că
utilizarea forței nu putea fi decât un semn de slăbiciune.
Să fie lumină!
Adevărul nu a fost greu de descoperit. Cei de la
putere sunt adesea niște oameni crispați și rigizi, care nu vor deloc să țină
cont de aspirația oamenilor de a evolua, găsind de cuviință să o combată prin
îndoparea opiniei publice cu jocuri televizate, din ce în ce mai stupide, sau
cu emisiuni din ce în ce mai deprimante; și aici însă, excesul a distrus
finalitatea căutată. Ființa umană, cel puțin acea ființă umană care încă mai
poate să reacționeze și să decidă, este tot mai nemulțumită de faptul că nu mai
reușește să-și găsească rostul; ea evadează din sasul în care unii au vrut să o
închidă și iese din toate aceste încercări cu dorința de a înțelege mereu mai
mult. Puterea - și aici nu vorbim neapărat de puterea politică - rămâne mai
mereu cu câțiva pași în urma adevăratelor imperative ale prezentului.
Celelalte șapte stabilimente vizate în aceeași
anchetă vor rămâne deschise: ele nu erau de vânzare.
Oricine poate face legătura între închidere, cei trei ani de
proceduri pentru o poveste despre traficul de ecstasy, o decizie de neîncepere
a urmăririi penale, vânzarea la licitație, modestia prețului de adjudecare și
tăcerea Parchetului. Morga judecătorului consular Jean-Louis Chevalier, care se
va făli cu incompetența sa fără totuși să-și dea demisia, nu poate decât să ne
uimească:
— Am luat deciziile pe care trebuia să le iau; n-aveți decât
să mă considerați incompetent!
Jean-Louis Borloo, membru al comisiei parlamentare pentru
anchetarea tribunalelor de comerț, fost avocat al lui Bernard Tapie și
specialist în răscumpărarea firmelor falimentare, este un colaborator foarte
activ al băncii SdBO, o bancă ai cărei șefi sunt acum anchetați împreună cu
patruzeci de administratori judiciari. Acest avocat-deputat-primar, îngrijorat
ca nu cumva să-i supere pe cei care-i asigurau obiectul muncii, se preface
uimit și dezavuează „radicalizarea" confratelui său Arnaud Monte-bourg,
raportor al comisiei, spunând despre judecătorul Jean-Louis Chevalier:
— Decizia sa poate fi, desigur, contestată, nu există însă
niciun motiv de suspiciune!
Să-l lăsăm deci în pace pe bietul om, nu-i așa?
Politica lui „Circulați, circulați, nu este nimic de
văzut!" a devenit o regulă în materie comercială: nimic nu trebuie văzut,
nimic nu trebuie auzit, nimic nu trebuie suspectat. Jean-Louis Borloo se va
număra de altfel printre cei care vor vota împotriva raportului parlamentar.
(Hazard sau incompetență?...)
Totul ne face să credem că acest dosar a fost în așa fel
aranjat încât cineva să pună mâna, la un preț simbolic, pe o afacere
extraordinară. Se ridică astfel următoarele întrebări: de ce procedura
judiciară în urma căreia a fost închis acest local a stabilit o diferență de
tratament între mai mulți comercianți, lăsând alte șapte localuri să-și continue
activitatea? Dacă s-a urmărit ca prețul societății Palace să scadă foarte mult,
sigur că s-a reușit cum nu se putea mai bine. De ce această tăcere a
Parchetului asupra manevrelor de evitare a concurenței?
De ce afacerea a trebuit să fie închisă doar pentru că un
judecător comisar, consular voluntar, invocă propria sa incompetență ca fiind
motivul pentru care a refuzat oferta unui potențial cumpărător, Michael
Hucknall, ratând astfel plata întregii datorii a societății și salvarea tuturor
angajaților? Iar dacă el este atât de ignorant în direcția asta, dacă nu vrea
să țină deloc cont de legea din 1985, de ce este în continuare judecător la
Tribunalul de Comerț din Paris?
Epilog
Secretul n-a mai putut fi păstrat multă vreme.
Societatea Palace a fost în realitate cumpărată de către Pierre și Jacques
Blanc, proprietari ai mai multor braserii pariziene, dintre care mai cunoscute
sunt „Le Pied de Cochon", „Le Procope", „Charlot Roi des
Coquillages" și „La Fermette Marbeuf".
Or, probabil dintr-o pură întâmplare, Pierre Blanc este un
fost judecător consular la Tribunalul de Comerț din Paris! Jean-Louis Chevalier
este mult prea modest, el nu este nici pe departe chiar atât de incompetent. |
Adevăr Divin
