Semnale despre Lumea de Dincolo

Dincolo de realitățile fizice ale morții există procese nevăzute ce confirmă remarcabil viața. Acestea includ vise care nu seamănă cu niciun vis obișnuit. Descrise ca „mai reale decât realul", aceste experiențe de sfârșit de viață reînvie relațiile din trecut, evenimentele semnificative și temele legate de dragoste și iertare. Ele restabilesc sensul vieții și marchează trecerea de la suferință la consolare și acceptare. Bazându-se pe cercetări extinse și pe lucrul cu peste 1400 de pacienți, dr. Kerr demonstrează că visele și viziunile înainte de moarte sunt evenimente extraordinare ce umanizează procesul muririi și arată că moartea nu înseamnă sfârșitul vieții, ci transcenderea ei. Cartea Semnale despre Lumea de Dincolo contribuie masiv la înțelegerea celui mai mare mister al medicinii și al umanității.

Dedicație ... 5
Introducere ... 7

Capitolul 1 De unde am pornit ... 25
Capitolul 2 Când te poticnești la plecare ... 40
Capitolul 3 Ce se vede din pat ... 53
Capitolul 4 Un ultim răgaz ... 89
Capitolul 5 Murim după cum trăim ... 115
Capitolul 6 Iubirea nu are limite ... 145
Capitolul 7 Copiii și limbajul morții ... 169
Capitolul 8 Mințile care funcționează altfel ... 194
Capitolul 9 Pentru cei lăsați în urmă ... 216
Capitolul 10 Dincolo de interpretarea viselor ... 238

Epilog ... 257
Mulțumiri ... 265

Însă, în ciuda amintirilor și implicării sale, atunci când Frank își închidea ochii pentru se odihni, camera lui era înțesată de rude moarte pe care numai el le putea vedea. Era un fenomen recurent, pe care îl cunoșteam prea bine pentru a-l confunda cu manifestările unei minți destrămate. Îmi amintesc de ziua în care am fost chemat la patul lui Frank deoarece el cerea medicamente care să-l ajute să se odihnească. In acea dimineață, își întâmpinase asistenta, pe Pam, cu un urlet: — Unde-i nefericitul ăla de doctor al meu? Frank era atât de agitat, încât, înainte să intru în camera lui, Pam m-a prevenit că este foarte morocănos în ziua aceea. Frank lucrase ca oțelar și se simțea cel mai bine când îndoia lucrurile după bunul plac, inclusiv pe mine. L-am întrebat cum se simte și s-a ridicat în sus în pat, exclamând: — Nu pot să dorm. Uite ce e, doctore, e minunat să-l văd pe unchiul Harry, dar aș vrea să tacă. Și mi-a zis că unchiul Harry e mort de 46 de ani. În timpul ultimelor etape ale morții, tendința de a dormi este, de obicei, puternică, profundă și liniștitoare. Starea de veghe sporadică seamănă din ce în e mai mult cu o amorțeală. Uneori, această tendință ia turnuri neașteptate. Alunecarea lină se oprește și starea de ațipire este inundată de vise și viziuni intense și veridice. Pacientul epuizat nu este mereu pregătit pentru această schimbare și poate reacționa la ea în moduri surprinzătoare. Frank a făcut asta, cu siguranță. Cu trei zile înainte de a se duce, își pierdea cunoștința, apoi revenea, când dintr-odată a strigat, plin de uimire: „Sunt în 1927! Sunt băiat! Cum au făcut asta?" Visele și viziunile sale erau atât de reale, încât era constrâns să se întrebe despre cum fusese posibil acel truc magic care îi dădea iluzia unei călătorii în timp. Nu se îndoia că lucru-rile pe care le vedea aveau loc; în schimb, a presupus că e vorba despre vreo șmecherie care să le facă posibile. Cor-pul lui se oprea, dar mintea nu pierduse încă teren în conștiința lui. Știa unde și cu cine se află, dar continua să identifice lucrurile pe care le experimenta ca fiind o realitate alternativă. De fapt, era cu picioarele în două lumi, dintre care numai pe una o împărțea cu noi. În timp, experiențele lui Frank în lumea interioară l-au readus la ceea ce prețuia cel mai mult în viață: dragostea soției sale. Cu cât o visa mai mult, cu atât îi simțea mai mult prezența și devenea mai liniștit. A cerut, în cele din urmă, să îi încetăm tratamentul. Decizia lui de a declina îngrijirea era adecvată din punct de vedere medical. Așa cum se întâmplă de multe ori, pacienții recunosc futilitatea medicală înaintea medicului lor și, într-un fel, îl eliberează pe doctor de la o obligație care nu mai poate fi îndeplinită. Frank voia să „i se alăture lui Ruthie în Rai". L-am ajutat să se simtă confortabil pentru mult-așteptata lui reîntâlnire și a murit cu integritatea cu care trăise și pe care o construise. Mai mult decât ștampila de aprobare acordată de comisia de evaluare a universității, întâlnirile cu pacienți precum Frank m-au convins, în cele din urmă, că adunarea de dovezi despre experiențele de la finalul vieții este un imperativ moral. Muribunzii au nevoie ca vocea să le fie auzită;

Kim își amintea că era înmărmurită de crizele de luciditate ale tatălui său, la fel ca și de întoarcerea lui bruscă spre religie. Ajunsese la marginea unui declin rapid în abilitățile sale cognitive și de menținere a respirației, care îl lăsau inconștient înainte de a adormi. De fapt, nu-și putea închipui cum găsise telefonul, ca să nu mai spună cum telefonase, reușind astfel să se reconecteze cu membrii familiei sale. Își dorea să fi știut atunci ceea ce știa acum despre finalul vieții, spunea ea, deoarece ar fi luat claritatea lui temporară drept ceea ce era: un ultim răgaz, mai degrabă decât un semn al unei îmbunătățiri clinice sau decât o amânare a morții. Câteva ore mai târziu, Eddie s-a întors către Kim, i-a zâmbit și i-a spus direct: „Merg să mă întâlnesc cu mama ta." Apoi a alunecat spre moarte, în liniște, însoțit de cuvintele pe care fiica sa știa că are nevoie să le audă: „Te așteaptă, tată." Pacientul pe care îl consideram cap de afiș pentru vedeniile tulburătoare avusese, până la urmă, o tranziție lină. își găsise alinarea în ciuda întregii traume și frământării psihologice care escaladase și care îi deranjase viața și visele. Călătoria sa finală era mai puțin o excepție și mai degrabă o variațiune pe aceeași temă. In povestea lui exista o progresie pe care o ratasem complet, dar care arunca o nouă lumină asupra înțelegerii noastre asupra experiențelor de la finalul vieții. Eddie, omul care fusese atât de neliniștit despre cum păcatele sale aveau să-l afecteze după moarte, dintr-odată, în apropierea morții, acorda prioritate nevoilor celorlalți în fața alor sale. Moartea îi ceruse sinceritatea deplină, tipul de preocupare reală și de recunoaștere pe care înainte le blocase complet. În loc să se teamă de posibilitatea Iadului, se confesa și le dorea binele celor dragi lui. Se îndrepta către mormânt, dar o făcea după ce admisese un adevăr care includea durere, regret, sens și, în acord cu credința sa catolică, căință. Cel mai important, ieșea din această experiență mai bun. Toată puterea și toate minunile medicinei nu l-ar fi putut duce pe un pacient precum Eddie de la disperarea malignă la seninătatea euforică în modul în care viața lui interioară a făcut-o, cu câteva ore înainte ca el să moară. Nu există antidepresive sau terapii care să fie pe măsura capacității uimitoare a sufletului omenesc de a se vindeca și de a găsi sens, iertare și pace la finalul vieții. Poate că este tentant să încerci să stabilești dacă rugăciunea, meditația, un vis sau un coșmar sunt cele care îi propulsează pe pacienți într-un nivel mai înalt de conștiență. Ceea ce contează, însă, mai mult decât sursa acestei transformări e impactul aproape miraculos și magic de la finalul vieții. Nu ceea ce are loc și nici ce anume, ci faptul că se întâmplă este lucrul remarcabil. Moartea este un proces în care nu este necesar să căutăm sens dacă pacienții înșiși nu găsesc unul. Nu trebuie să se preocupe de răspunsuri, în mare parte pentru că lucrurile care se petrec la finalul vieții nu implică o întrebare. Ele sunt în sine un răspuns, unul care vine să sprijine sinele, să-l inspire și să fie semnificativ și care nu cere nicio intervenție sau ipoteză, ci numai prezență. La finalul vieții se dezvăluie un proces care se tot repetă, indiferent de fundalul cultural, rasial, sexual, educativ, național, economic sau spiritual