Omul trebuie să caute cerul, să fie parte
din ierarhia cerească, să se armonizeze cu lumea de sus, să se verticalizeze!
Să caute Împărăția Cerurilor! În trecut, oamenii mai simțeau această
apartenență, mai aveau această nostalgie nobilă. Ei învățau multe prin
observarea naturii și a logicii interne a acesteia, simțeau, cumva, că lumea e
simbolică. În trecut, totul era interpretat după o asemenea logică.
În ebraică, Ab (tată) - A/e/ (stăpân al cortului, al verticalei)
și Em (mamă) – Alef (stăpână a apelor, a orizontalei, a fecundității) sunt
numele tatălui și al mamei ca întemeietori ai familiei.
Sceptrul, toiagul sunt semne ale verticalității, înălțimii
Tatălui ceresc, ele simbolizând creierul plus coloana vertebrală a omului ca
lumină metamorfozată – axa uneltei necesare, dar și axa de reproducere
masculină (coloana de foc plus coloana de apă), pol spiritual, material și
sexual!
Ca stâlp, îl reprezintă pe cel drept și neprihănit (Țaddiq),
care face ca lumea să stea pe o temelie solidă (așa cum Fiul este temelia
creației), devenind piloni cosmici de susținere, căci lumea a fost creată
pentru cei drepți! Un comentariu talmudic medieval spune: „Toți drepții se
înalță și slujesc în ceruri! Dumnezeu ține lumea pentru cei 36 de drepți ai lui
Israel!" Toate verticalele trimit la Arborele Sefirotic ca scară a cerului
și turn al bucuriei.
Trimiteri biblice
Cel mai relevant moment din Vechiul Testament legat
de munte este, fără îndoială, primirea Tablelor Legii de către Moise, pe
Muntele Sinai. În acest episod avem o întreagă întruchipare a lui Dumnezeu ce
merită recitită, la care se adaugă momentul în care Ilie primește prezența
divină pe același munte, într-o cheie mai interiorizată, mai ezoterică.
În Noul Testament multe dintre momentele semnificative sunt
legate de urcarea pe un munte, ceea ce relevă importanța spirituală a acestei
forme de relief. În plus, drumul ce duce la Ierusalim este el însuși o urcare
spre Muntele Templului (Moria), pe care se află Templul Central al națiunii.
Rugăciunea principală a cultului ebraic este „Ascultă,
Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul Unul este", ceea ce arată
unicitatea și sacralitatea Aceluia care este primul, înaintea tuturor.
Voi exemplifica prin câteva citate biblice importanța
elementelor menționate anterior:
Munte
Avraam a numit locul acela Iahve-ire, adică Dumnezeu
poartă de grijă și de aceea se zice astăzi: „În munte Domnul Se arată."
(Facerea 22, 14)
Sâ-i tragi poporului hotar împrejurul muntelui și
să-i spui: „Păziți-vă de a vă sui în munte și de a vă atinge de ceva din el, că
tot cel ce se va atinge de munte va muri!" (Ieșirea 19, 12)
„Nici cu mâna să nu se atingă de el, că va fi ucis cu
pietre sau se va săgeta cu săgeata; nu va rămâne în viață, fie om, fie dobitoc.
Jar dacă se vor îndepărta tunetele și trâmbițele și norul de pe munte, se vor
putea sui în munte" (Ieșirea 19, 13)
Nu doar să auzi o poveste, ci și să meditezi la ea,
s-o înțelegi, s-o asimilezi în conduită!
Urechile și nasul țin tot de acest etaj.
Gura este și un mim ce ne dezvăluie stările sufletești.
Retragerea din lume duce la reținerea de la cuvânt tocmai pentru ca acesta să
lucreze în noi.
Toate ordinele călugărești au norme clare privind ochiul și
gura, privirea și vorbirea. În fapt, drept căi de comunicare, ele sunt porțile
păcatului: ca bârfa, blestem și ochi rău, curiozitate, deochi, invidie, poftă
etc. Privirea redusă și gura închisă sunt norme călugărești. Tăcerea, postul
vorbei, a nu răspunde la acuze și învinuiri duc toate la o smerenie necesară
înduhovnicirii.
Însă dincolo de asta, a vedea bine este har, iar gura e
făcută să laude pe cel Preaînalt!
Vorbim de casa Cuvântului aici, deci de instituția
profeților, care intervine atunci când treimea legiuită (Mare Preot - Sinedriu
- Rege) a pierdut busola!
Iisus însuși intervine ca profet într-un astfel de moment...
Paza gurii, cântărirea cuvintelor, adânca înțelegere a raportului dintre Cuvânt
și Fiu, sacralitatea și puterea lui sunt iarăși căi de accedere la lumile
duhului. Postul este tot o lucrare a gurii, ca și tăcerea.
Dumnezeule și Domn ăl părinților mei, ți-am oferit ca
jertfă grăsimea propriului meu trup prin post și sângele meu, încălzindu-l prin
fierbințeala trupului. Primește mirosul jertfei ce iese din gura mea în acest
moment, în amintirea mirosului jertfei din focul aprins pe altar, iartă-mi mie
greșelile mele. (Zohar)
Limba dă știință, lumina – conștiință, iar organul
procreativ – ființă! Toate aceste trei verticale sunt definitorii pentru
umanitate.
Dacă lumea a fost făurită de Cuvântul lui Dumnezeu, puterea
cuvintelor e mare și chiar despre Iisus se spunea că îi învăța pe oameni cu
putere („Spune nouă, cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel ce Ți-a dat
această putere?")
Gura rostește rugăciunea și dă binecuvântarea, care e un act
de cinstire a Numelui Sfânt. Se binecuvântează oamenii, dar și cele sfinte,
pâinea și vinul. Binecuvântarea dată de un drept atrage harul de sus, care
sfințește și protejează pe cel binecuvântat.
Complexul gură-nas este cel prin care omul respiră viața. La
evrei, acest complex era în legătură cu schimbul făcut pe altar (jertfa animală
- foc - fum - mirodenii) între popor și Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru
care uneori apare imaginea focului și a fumului ca atribut al lui Dumnezeu
mânios (după tipul uman).
Emoțiile se exprimă prin respirație, de aceea Dumnezeu e în adierea
lină de vânt! Nasul în peisajul chipului ocupă locul Fiului (Armonie,
Frumusețe) și este cel care echilibrează cele două laturi respiratorii, el este
altarul prin care cele de jos comunică cu cele de sus.
Importanța nasului și a bărbiei ne pot revela de asemenea
noi fațete ale acestor atribute ale chipului.
Gura sărută sau ceartă, gustă sau mușcă, e o poartă
emoțională cu implicații adânci și nu e o întâmplare că Iuda trădează cu un
sărut în timp ce Moise moare printr-un sărut. |
Adevăr Divin
