CAPITOLUL 2
OBȚINEREA COOPERÃRII
Joaca este o tehnică utilă de
obținere a cooperării din partea copiilor mici. începând cu vârsta de un an și
jumătate, copiii intră într-o etapă de autonomie care poate dura câțiva ani. în
timpul acestei etape, cuvântul lor preferat este "nu". Așa se face că
fiica de 18 luni o rupe la fugă în direcția opusă când este anunțată că trebuie
să i se schimbe scutecul; fiul de trei ani refuză să meargă la oliță înainte de
a urca în mașină, deși știți prea bine că are nevoie să urineze. Chiar și
copiii mai mari se opun cerințelor din partea părinților. Dacă spuneți
copilului de opt ani să se îmbrace sau celui de doisprezece ani să își facă
ordine în cameră, este posibil să se comporte de parcă nici nu v-ar auzi. Mulți
părinți se simt iritați și provocați de acest tip de comportament încăpățânat.
Se poate să fiți tentați să folosiți
o abordare punitivă. Dar, dacă vă amenințați copilul cu pauze disciplinare,
retragerea privilegiilor sau alte tipuri de pedepse, se prea poate să obțineți
conformarea temporară, însă prețul pe care îl plătiți este chiar relația
părinte-copil. Mai mult, este foarte posibil ca, imediat ce au posibilitatea,
copiii să se revolte împotriva autorității voastre, cel mai probabil în jurul
vârstei de treisprezece ani, dacă nu chiar mai devreme.
Unii părinți ajung în extrema
cealaltă. încearcă să obțină cooperarea copiilor mici explicându-le care sunt
nevoile lor, după care solicitându-le politicos să se conformeze. De exemplu,
în parc, o mamă spune copilului ei de doi ani: „Aș vrea să mergem acasă
acum, pentru că trebuie să pregătesc cina. Vrei, te rog, să te urci în
cărucior?" Această abordare politicoasă va obține conformarea din partea
adulților, dar nu funcționează, de obicei, prea bine în cazul copiilor mici. Un
copil care nu vrea să se întrerupă din joacă va răspunde pur și simplu cu „nu" și va continua să se joace. Este un răspuns cât se poate de
onest la cererea mamei lui. Puteți preveni această problemă, dacă evitați să
oferiți copiilor posibilitatea de a alege cu privire la comportamentul specific
pe care doriți să îl aibă. Dacă nu este negociabil, atunci nu are niciun rost
să-i dați copilului iluzia unei opțiuni și a libertății de a refuza. Însă
puteți folosi modalități jucăușe de a obține cooperarea copiilor.
Atunci când exista un conflict imediat
Multe dintre solicitările noastre
sunt, pentru copii, plictisitoare sau neplăcute. Ei nu simt nevoia presantă de
a se spăla pe dinți, de a sta în scaunul de mașină, de a-și strânge jucăriile
sau de a face baie. în cazul copiilor mici, avem trei modalități prin care
putem încuraja cooperarea, fără utilizarea pedepselor sau recompenselor
explicațiile, opțiunile și joaca.
CAPITOLUL 5
BOLI, ACCIDENTE ȘI SPITALIZARE
Acest capitol oferă sugestii pentru
copiii care sunt bolnavi sau au trecut prin boli, accidente sau perioade de
spitalizare. Accidentele sunt frecvente în timpul copilăriei. Majoritatea
copiilor fac vânătăi, se zgârie, se taie, își julesc genunchii, iar uneori își
rup câte un os. Reacția firească a copilului la aceste accidente este aceea de
a plânge, iar acest plâns este o componentă importantă a procesului de
vindecare. Toate rănile duc la traume emoționale, pe lângă cele fizice. Printre
emoțiile dureroase se numără confuzia, teama, dezamăgirea ori furia. De aceea,
plânsul copiilor durează uneori mult mai mult decât durerea fizică propriu-zisă.
Cea mai utilă abordare este atenția
afectuoasă acordată copilului care s-a rănit și căruia i se permite să plângă
în voie. După ce plâng, copiii pot beneficia uneori de pe urma intervențiilor
terapeutice sub forma jocurilor și râsetelor. Aceste activități de joc ajută,
de asemenea, copiii care nu se simt suficient de siguri, încât să plângă ori
pentru care plânsul este dificil din punct de vedere fizic ori dureros.
Jocurile simbolice cu materiale și pe
subiecte legate de accident sunt benefice. Când copiilor li se amintește,
într-un mediu de siguranță, de accidentul pe care l-au avut, de obicei râd, iar
acest râs îi ajută să exprime sentimentele de teamă și furie create de accident.
Puteți folosi acest tip de jocuri
încă din copilăria timpurie. O mamă mi-a dat următorul exemplu:
Când fiica mea avea aproape cinci luni, a învățat să se
răsucească de mai multe ori, fără să se oprească. Prima oară când a făcut asta
a căzut de pe patul mare al familiei, de îndată ce se trezise, după somnul de
prânz. Din fericire, pentru siguranța copilului, salteaua se afla pe podea, așa
că nu a căzut foarte de sus. Am alergat către dormitor când am auzit-o
plângând. S-a liniștit imediat ce am luat-o în brațe, dar a început să plângă
câteva minute mai târziu, când ne-am apropiat de marginea patului. După ce a
încetat să plângă, i-am spus: "Ai căzut de pe pat și te-ai speriat. Vrei
să vorbim despre asta?" Am așezat-o pe pat pe burtică și i-am spus:
"Te-ai răsucit și ai făcut buf!" Când am spus "buf!", am
răsucit-o încetișor înapoi pe spate, mimând surprinderea, de parcă tocmai aș fi
căzut pe podea. Apoi, am imitat de asemenea plânsul de bebeluș. M-a privit și a
izbucnit în râs. Am repetat de mai multe ori, iar ea a râs de fiecare dată.
După cinci sau șase ori, râsul s-a transformat în chicot, iar după alte câteva
ori, și-a pierdut interesul în acest joc. A fost extraordinar pentru mine să
aflu că până și un copil atât de mic poate "discuta" despre o
problemă și se poate vindeca în urma ei prin joc și râs (cât și prin plâns).
După aceea, nu i-a mai fost niciodată teamă de pat sau să se răsucească.
Boala sau spitalizarea unui copil
reprezintă o sursă foarte mare de stres pentru întreaga familie. Deși se poate
să vă simțiți angoasați și copleșiți, este important să reținem că jocul
reprezintă un antidot important la seriozitatea situației în care vă aflați. |
Adevăr Divin
