Trăiește ceea ce predici
E adevărat și că adolescenții învață abilitățile de
viață de care au nevoie pentru a fi fericiți și sănătoși imitând modele, nu
ascultând predicile pe care le ținem și nici acceptând să urmeze niște reguli
despre care ei simt că sunt injuste și incorecte. Că ne place sau nu, ei învață
cum să opereze în lumea adulților uitându-se la vedetele de pe Instagram și la
sportivii profesioniști de la televizor. Profesorii, antrenorii, preoții, verii
mai mari, mătușile și unchii, toți pot avea influențe profunde. Și noi,
părinții, suntem modele pentru ei. Cei mai mulți părinți își păstrează o
influență importantă asupra identității în formare a adolescenților lor la fel
de direct ca atunci când aceștia erau mai mici.
Când îmi recitesc jurnalele din timpul liceului, îmi
reamintesc că am avut pe atunci o grămadă de probleme cu tatăl meu. Era mult
mai strict decât tații prietenelor mele și avea tendința să spună lucruri care
mă scoteau din sărite, cum ar fi: „Nu știi ce nu știi" și „Cei care
primesc mult trebuie să dea mult". Uneori, scriam în jurnal că îl urăsc.
Criticam tot ce îmi zicea și tot ce făcea.
Ideea că am fost critică și plină de prejudecăți la adresa
tatălui meu mă surprinde enorm - nu doar pe mine, ci pe aceia care ne cunosc pe
mine și pe tata așa cum suntem acum. Nu există nimeni în lume pe care să îl
admir mai mult sau cu care să prefer să-mi petrec întreaga zi. Ca adult, eu
sunt chiar ca tatăl meu. Îmi păstrez biroul aproape patologic de ordonat, la
fel cum tata îl păstra mereu pe al lui. Sunt excesiv de orientată către starea
de bine - la fel și tata. Amândoi prețuim aceleași lucruri: activismul în
comunitate, petrecerea timpului cu familia și cercul mai larg de prieteni,
ajutorarea tinerilor defavorizați.
Deși ca adolescentă vedeam numeroasele defecte ale tatălui
meu, nu cred că el a fost vreodată ipocrit. Chiar dacă mă împotriveam când el
insista ca băieții mai mari cu care mă întâlneam să vină acasă ca să-i cunoască
și mă înfuriam de fiecare dată când spunea câte o glumă jignitoare (gândește-te
la bancurile despre „blonde proaste" și minorități din anii 1980 - oare de
ce credeau oamenii că e în regulă să le spună?), am învățat multe de la tata
despre viața bine trăită. Am învățat cum să te simți bine odihnit (să-ți
respecți somnul și să încerci să dormi cel puțin 8 ore). Am aflat cum să fiu
fericită (ține-l pe fratele tău și pe cei mai buni prieteni aproape și
tachinează-i mult; exersează la chitară în fiecare seară; ofertă-te voluntar cu
regularitate, chiar și când ești ocupat să conduci o afacere și să îngrijești o
familie; ai grijă de căsnicia ta). Și am învățat cum să-mi gestionez stresul
(să meditez și să practic yoga, să fac mișcare în fiecare zi). Nu mi-l amintesc
pe tata să-mi fi vorbit vreodată despre vreunul dintre lucrurile acestea, dar
el le practică și eu am văzut acest lucru. Am învățat prin osmoză.
Când vei citi despre abilitățile de care au nevoie copiii
tăi pentru o viață plină de bucurie și succes de durată, te îndemn din tot
sufletul - și îți ofer și sprijinul unui cufăr plin de cercetări științifice -
să îți dezvolți acele abilități mai întâi la tine. Această carte este și un
ghid de aprofundare a relațiilor tale, de găsire a fluxului și concentrării în
munca ta și de gestionare a stresului tău.
5. Exersarea acceptării
Obiectivul aici e să-i ajutăm pe copii să renunțe la
rezistența lor față de situația dificilă și să accepte că aceasta există.
Pentru ca adolescenții să facă acest lucru, e de ajutor când permitem pentru
moment și ceea ce se întâmplă să fie așa cum este. De ce? Pentru că a opune
rezistență realității curente nu ne ajută să ne vindecăm, să învățăm, să
creștem sau să ne simțim mai bine. Pur și simplu, ne amplifică emoțiile
dificile. Există mult adevăr în vechiul aforism că lucrul căruia îi rezistăm va
persista. În mod ciudat, rezistența ne prelungește durerea și dificultățile; cu
cât copiii rezistă realității, cu atât e mai probabil să înceapă să prezinte
semne de reacție dereglată la stres. Cu alte cuvinte, când copiii nu
gestionează eficient situații stresante sau dificile, ei tind să aibă reacții
la stres tot mai puternice la stimuli tot mai neînsemnați.
Dar cum începem chiar și să rezistăm la ceva care doare sau
ne sperie? Și cum îi ajutăm și pe copii să o facă?
Atât științele comportamentale, cât și marile tradiții ale
înțelepciunii ne direcționează către acceptare. Cercetătoarea Kristin Neff și
colegii ei psihologi au demonstrat irefutabil că rezistența ne crește
suferința, în timp ce acceptarea (mai ales acceptarea de sine) este unul dintre
secretele contraintuitive ale fericirii. E ciudat de eficient să accepți pur și
simplu ceea ce nu poți controla, mai ales dacă te afli într-o situație dificilă
sau dureroasă. Pentru a face acest lucru, acceptăm o situație dificilă, precum
și emoțiile legate de acea situație. Nu putem să îi forțăm pe copii să practice
acceptarea, dar putem să-i modelăm prin felul nostru de a prac-tica acceptarea
cu privire la situația lor - și la sentimentele lor legate de acea situație.
De exemplu, copilul are o relație deosebit de dificilă cu un
profesor sau un coleg de clasă. Putem să-i arătăm că acceptăm cu calm această
relație dificilă și chiar că relațiile dificile fac parte din viață. Și mai
putem să-i spunem că nu ne așteptăm ca el să se simtă calm în legătură cu acea
relație - nu ne așteptăm să simtă nimic altceva decât frustrarea pe care o
resimte în acel moment. În schimb, și el poate să accepte relația dificilă ca
realitate prezentă a lui și că se simte frustrat de acea situație.
Nu înseamnă că situația nu va fi niciodată mai bună;
acceptarea nu e totuna cu resemnarea. Nu acceptăm că lucrurile vor rămâne așa
pentru totdeauna, ci că e doar ceva de moment. Adolescenții pot lucra pentru a
face ca relația respectivă să fie mai puțin dificilă (sau să învețe cât mai
bine pentru următorul test etc), în același timp acceptând realitatea că acum
relația/testul/situația e foarte dificilă. Poate va fi mai bine, poate nu va
fi. Practicarea acceptării în fața dificultății este grea, dar e cel mai
eficient mod de a merge mai departe. Această abordare necesită încredere din
partea părintelui. Încrederea că, dacă adolescentul e încă aici - și încă
respiră -, totul e de fapt în regulă. Încrederea că, și dacă nu îi dăm
instrucțiuni specifice pentru a-și rezolva problema, dacă ne retragem din
încercarea de a-l controla, viața va continua să se desfășoare așa cum e
menită. Încrederea că, și dacă totul se duce de râpă, chiar dacă alți oameni
fac greșeli sau fac lucrurile altfel decât le-am face noi, copiii noștri pot
face față consecințelor. |
Adevăr Divin
