Pelerinul rus (Herald)

Acest Pelerin rus anonim călătorește de peste 150 de ani prin lume, păstrând aprinsă lumina candelei numite Rugăciunea inimii. Prin povestirile sale, depănate mai întâi pe teritoriul Imperiul Țarist și apoi în întreaga lume prin traducerea acestei cărți, vocea lui dezvăluie cu pioasă blândețe tehnicile mentale, de respirație, de concentrare interioară și practica neîntreruptă a rugăciunii așa cum au fost folosite timp de secole în mănăstirie de la Sfântul Munte Athos. Sub forma a șapte povestiri de profundă evlavie creștină, împărtășite în cel mai colocvial grai de secol XIX, această carte este intrarea în studiul învățăturilor din Filocalia. Mărturisirea unui pelerin are darul de a trezi în cititor vocea inimii care murmură ușor o singură rugăciune... simplă dar biruitoare: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Celor care caută un mod de a introduce cu candoare în viața de zi cu zi dimensiunea unei inimi adunate constant în rugăciune și efectele unei astfel de practici meditative creștine această carte le aduce răspunsul la întrebarea: „CUM?"

NOTÃ INTRODUCTIVÃ ... 7

PRIMA POVESTIRE ... 11
Începutul poveștii ■ Pelerinul își întâlnește duhovnicul ■ Primele învățături despre Rugăciunea inimii ■ Înțelepciunea din Filocalia ■ O vară petrecută în rugăciune ■ Moartea duhovnicului

A DOUA POVESTIRE ... 25
Pelerinul își continuă drumul ■ Rugăciunea începe să vibreze în inima pelerinului ■ Povestea tânărului comandant care a fost salvat de învățăturile biblice de la beție ■ Întâlnirea cu pădurarul ■ Duhovnicul i se arată pelerinului în vis ■ Paznic la biserică ■ Tânăra fată învață să se roage ■ Sosirea la Irkuțk

A TREIA POVESTIRE ... 57
Povestea pelerinului

A PATRA POVESTIRE ... 63
Planuri pentru un pelerinaj la Ierusalim ■ Vizita la o familie de credincioși ■ Un orb de bună credință îl însoțește pe drum ■ Un accident și neașteptatele sale urmări ■ Pregătirea pentru plecarea în Țara Sfântă

A CINCEA POVESTIRE ... 97
Drumul pelerinului cotește spre Kiev ■ Povestea numelui lui Evreinov ■ Nicio rugăciune nu e trecută cu vederea ■ Tânărul din pădure ■ Spovedania omului lăuntric sau Calea ce duce la smerenie ■ Monahul de la Sfântul Munte Athos ■ Visul soldatului ■ Drumul spre mănăstirea Soloveț și învățăturile Evangheliilor

A ȘASEA POVESTIRE ... 149
Adunarea fraților de rugăciune ■ Taina mântuirii prin rugăciunea neîncetată ■ Despre puterea rugăciunii și a rostirii Numelui lui Dumnezeu din inimă ■ Despre iubirea de sine

A ȘAPTEA POVESTIRE ... 189
Lucrarea lautrică a inimii și sprijinul unui povățuitor ■ Munca tăcută a pustnicului în folosul tuturor ■ Folosul rugăciunii frățești unii pentru ceilalți

După o bucată de vreme, am simțit că rugăciunea se coborâse, așa zicând de la sine, de pe buze în inimă; cu alte cuvinte, mi se părea că inima, în fiecare zvâcnitură, repeta singură cuvintele rugăciunii: 1. Doamne, 2. Iisuse, 3. Hristoase etc... Am încetat să mai pronunț rugăciunea cu buzele și nu făceam altceva decât să ascult cu băgare de seamă ceea ce spunea inima. Mi se părea că ochii mi se cufundau în lăuntrul ei și mă gândeam la vorbele bătrânului răposat care îmi descrisese acest sentiment de fericire. Mai la urmă am simțit în inimă o ușoară durere și în suflet o dragoste atât de mare pentru Iisus Hristos încât mi se părea că, dacă L-aș vedea numai, l-aș cădea la picioare, I le-aș cuprinde în brațe, I le-aș săruta de mii de ori și, cu șiroaie de lacrimi, l-aș mulțumi că mi-a dăruit dragostea și harul Său, o asemenea mângâiere, mie, nevrednica Sa zidire, cel plin de păcate. Simțeam după aceea în inimă și în piept o căldură binefăcătoare, ce nu se poate descrie. Aceasta m-a îndemnat să mă îndeletnicesc și mai mult cu cititul Filocaliei, ca să-mi pot da seama și să-mi adâncesc simțurile în rugăciunea lăuntrică a inimii. Fiindcă, fără o asemenea încredințare, mă tem să nu iau lucrurile firii ca lucrurile harului și astfel să cad în îngâmfare, lucru asupra căruia bătrânul meu întotdeauna îmi atrăgea atenția. Și așa, cea mai mare parte a vremii mergeam noaptea, iar ziua o petreceam cu citirea cărții Filocalia, sub vreun arbore din pădure. Ce lucruri noi, înțelepte, necunoscute mie îmi descoperea această carte! Pătruns de ele încercam o bucurie care, până atunci, n-aș fi îndrăznit să mi-o închipui. Este adevărat că multe lucruri rămâneau neînțelese cunoștințelor mele înguste, dar urmările rugăciunii lămureau ceea ce nu puteam pricepe cu mintea. Câteodată îl vedeam în gând pe răposatul meu bătrân, care îmi tâlcuia multe dintre aceste lucruri și care îndrepta sufletul meu neînțelegător, mai ales spre umilință. într-o astfel de stare de fericire am petrecut mai bine de două luni ale verii. Mergeam cea mai mare parte prin pădure, ocolind drumul mare. Ajuns într-un sat, nu ceream mai mult decât câțiva pesmeți și o mână de sare. Îmi umpleam cu apă troaca de coajă de copac și cu această strânsură străbăteam câteva sute de kilometri. În acea vară am fost încercat de multe ispite, fie ca să mi se pedepsească sufletul cel plin de păcate, fie pentru ca să se poată împlini nevoia de noi încercări și de noi învățături. Odată, în amurg, sosind la drumul mare, am fost atacat de doi oameni care aveau capul ras și care păreau să fi fost soldați. Ei mi-au cerut bani. Cu toate că i-am încredințat că nu am nicio copeică, n-au voit să mă creadă și au strigat răstit la mine: - Minți! Cerșetorii strâng totdeauna bani mulți. - Ce să mai stăm de vorbă cu el!, a zis unul dintre ei și m-a pocnit în cap așa de tare cu ciomagul, că m-a zăpăcit. Nu știu câtă vreme am stat în nesimțire, dar, când mi-am revenit, eram culcat în pădure, lângă drum, jefuit de tot ce aveam. Straița nu mai era; nu-mi rămăseseră decât băierile cu care era atârnată și care fuseseră tăiate. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu-mi luaseră actul de identitate ce-l purtam întotdeauna în fundul căciulii mele vechi, ca să-l pot arăta cui mi l-o cere. M-am ridicat plângând amarnic, nu atât din pricina chinuitoarei dureri de cap, cât mai ales pentru cărțile mele, Biblia și Filocalia, dispărute odată cu straița. Zi și noapte nu mă puteam opri din plâns și tânguire: „Unde este Biblia pe care totdeauna o purtam cu mine și pe care o citeam din tinerețe? Unde este Filocalia din care am tras atâtea mângâieri? O! Nenorocit este cel ce și-a pierdut cea dintâi și cea de pe urmă comoară, fără să fi avut timpul să se întărească deplin! De ce nu m-au omorât mai bine decât să-mi lase viața fără hrană duhovnicească! Căci niciodată nu voi mai putea să câștig ce am pierdut".

- Da, a răspuns dânsul, se înțelege că le citesc foarte bucuros. Iată lucrările tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii, predicile tuturor predicatorilor vestiți. Biblioteca mea nu costă mai puțin de cinci mii de ruble. - N-aveți ceva despre rugăciune? Dânsul a găsit o carte în care se tâlcuia Tatăl nostru și ne-am apropiat s-o citim cu mult interes. Îndată a intrat și doamna, aducându-ne ceai, iar copiii veneau în urma ei un coșuleț de argint plin de pesmeciori de care nu mai văzusem și nici nu gustasem vreodată. Când luam ceaiul, el își rugă soția să ne citească despre Tatăl nostru. Ea citea foarte bine; în timp ce o ascultam, simțeam vibrând în mine rugăciunea lăuntrică din ce în ce mai puternic și împrospătându-mi puterile. Deodată, mi s-a părut că văd scânteind înainte-mi ceva asemănător chipului duhovnicului meu. M-am ridicat repede și mi-am cerut iertare, lămurind că aceasta o fac împotriva unui început de somn. În același timp, simțeam ca și cum duhovnicul meu era în mine și mă lumina. O nouă lumină se aprinsese în sufletul meu și-mi veneau o mulțime de idei noi despre rugăciune. Tot atunci a terminat și doamna cu cititul, iar soțul m-a întrebat dacă mi-a plăcut. - Îmi place mult, am răspuns; Tatăl nostru este cea mai frumoasă și mai dulce dintre rugăciuni, făcută pentru noi de Însuși Mântuitorul Hristos. Tâlcuirea ce-ați citit-o este prea frumoasă și prea adevărată, căci ne spune, în cea mai mare parte, despre lucrările dragostei creștine. Eu am găsit însă la Sfinții Părinți, și o altă tâlcuire a acestei rugăciuni, mult mai adâncă și mai luminată. - La care Sfinți Părinți? - La Maxim Mărturisitorul, la Petru Damaschinul și acolo, în Filocalia. - N-ai putea să ni le arăți și nouă? - Cum nu! Cuvintele „Tatăl nostru Carele ești în ceruri" sunt lămurite în cartea dumneavoastră ca referindu-se la iubirea ce-o datorăm aproapelui nostru, socotindu-ne frați, copii ai aceluiași Tată. E foarte adevărat! Dar Sfinții Părinți au spus mai mult, anume că duhul nostru este chemat de aceste vorbe să năzuiască spre cer, unde se află Tatăl, și să se simtă totdeauna lângă El. Cuvintele: „Sfințească-se Numele Tău" se tâlcuiesc în cartea dumneavoastră ca o recomandare de a nu rosti cu ușurință sau a lua în deșert numele lui Dumnezeu, ci cu cel mai mare respect. Tâlcuitorii mistici spun că aceste cuvinte cuprind, de asemenea, cererea rugăciunii lăuntrice, ca numele lui Dumnezeu să fie totdeauna prezent în inima noastră și rugăciunea lăuntrică să sfințească toate simțurile și toate puterile noastre. Vorbele: „Vie împărăția Ta" sunt chemarea păcii și bucuriei lui Dumnezeu în inima noastră. Cuvintele: „Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi" se tâlcuiesc la dumneavoastră ca o cerere pentru tot ce nu e de prisos, ci folositor vieții trupului nostru și de neapărată trebuință pentru ca să-i putem ajuta pe alții. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că prin „pâinea cea spre ființă" trebuie să înțelegem și pâinea cea cerească pentru suflet, Cuvântul dumnezeiesc și unirea dumnezeiască în cugetarea statornică despre Dumnezeu și neîncetata rugăciune a inimii. - Ah, dar e lucru foarte greu și aproape cu neputință pen¬tru mireni această rugăciune neîncetată, a spus el. Trebuie să ne socotim cu sufletul împăcat dacă ne putem face măcar rugăciunile obișnuite! - Scumpe domn, nu vă gândiți așa! Căci, dacă ar fi cu neputință sau așa de grea, să n-o putem suporta, Dumnezeu nu ne-ar fi recomandat-o. Puterea ei se manifestă în rugăciune, și Sfinții Părinți ne arată mijloacele care ne îngăduie să găsim calea acestei rugăciuni a inimii.