Știu, desigur, că pentru gândirea și știința Occidentului,
ideea de a capta suferința rudelor noastre, de a o suge asemenea unei lipitori,
de a ne îmbolnăvi pentru a-i vindeca prin sacrificiul de sine, pare ciudată,
chiar delirantă, pentru că se sustrage oricărei raționalități și oricărei
posibilități de verificare. Totuși, inconștientul nu funcționează după aceeași
logică și nici după aceleași legi precum conștientul.
M-am ocupat de curând de o doamnă care suferea de treizeci
de ani de migrene îngrozitoare. Conform spuselor sale, în unele zile, ea
consuma până la optsprezece comprimate de Migralgin, doza maximă recomandată
fiind de șase tablete. Totuși, ca într-un cerc vicios, cu cât se trata, cu atât
migrenele ei deveneau mai frecvente și mai intense. Toate testele de laborator,
foarte costisitoare de altfel, toate investigațiile imagistice, analizele de
sânge etc. se dovediseră a fi negative. Femeia ajunsese chiar dependentă de
comprimatele ei, de care îi era deja greu să se lipsească. Ea mi-a mărturisit
că, nu o dată, i s-a întâmplat să-și dorească declanșarea „crizei" pentru
a se putea „năpusti" asupra Migralginului, ca asupra unei tablete de
ciocolată!
Istoria acestei femei arăta că ea își pierduse, cu exact
treizeci de ani în urmă, o soră mai mare, decedată din cauza unei tumori
maligne la creier. Migrenele au debutat atunci când ea a aflat vestea tristă a
acestei morți. Apoi, încetul cu încetul, pacientei mele i-a revenit în minte o
amintire foarte veche: la vârsta de cinci sau șase ani, ea își rănise sora
respectivă la cap, în cursul unui joc cu bile. Crezându-se în mod inconștient
vinovată de tumorile cerebrale și, prin urmare, de decesul surorii sale, pentru
că ea fusese cea care o rănise odinioară, exact în acel loc, „fără
intenție", doamna în cauză încerca, prin migrenele ei, să-și vindece
victima, luându-i suferința și îndreptând-o asupra ei însăși. Așadar, ea se
străduia să repare stricăciunile pe care credea că le provocase și, în același
timp, să ceară iertare pentru gestul ei urât.
Să spunem rapid că aici este vorba despre piatra de temelie
a sistemului terapeutic afro-oriental. Puiul de găină învârtit și agitat,
înainte de a fi sacrificat, în jurul capului și al corpului pacientului afectat
de o boală fizică sau mentală este menit să aspire suferința care sălășluiește
în acesta din urmă. Deși total diferit aparent de doctrina psihanalitică, acest
sistem prezintă totuși conexiuni structurale frapante cu ea. Într-adevăr,
ambele filosofii încearcă să descopere alienarea care a pus stăpânire pe
individ și care îl posedă, privându-l de libertatea lui de a gândi și de a
dori. Că e vorba despre un blestem, despre un deochi sau despre o fantomă,
adevărata otravă care îl împiedică pe subiect să reușească, să devină
proprietar al dorinței sale și actorul propriului destin, are legătură, de
fapt, cu influența ocultă a dorinței celuilalt, a moștenirii inconștiente,
parentale și transgeneraționale. Prin urmare, ambele sisteme terapeutice își
propun, în egală măsură, să-l ajute pe pacient să nu se mai sacrifice, să nu
mai funcționeze ca o pubelă, ca un centru de reciclare, ca un depozit de
deșeuri și de gunoaie, de frici, de îndoieli, de culpabilități care nu-i
aparțin deloc.
De altfel, ideea unei mari proximități psihologice, ducând
până la osmoză și la interpenetrare, între pacientul meu și anturajul lui, m-ar
surprinde cu atât mai puțin cu cât Julien dă dovadă de o sensibilitate extremă.
El îmi spune: „Trebuie să vă mărturisesc ceva, dar nu chiar acum. Mă tem să nu
mă considerați nebun. În fine, nu-mi pasă, o să vă spun totuși. Iată, pot să
citesc gândurile celorlalți și să prevăd evenimentele. De exemplu, mă gândesc
la unchiul meu și, cinci minute mai târziu, mă întâlnesc cu el pe stradă. Sau
mă gândesc la «fostul» lui Sonia și, după cinci minute, îl văd pe trotuarul de
vizavi. Simt, de asemenea, ceea ce unele persoane au trăit în trecut sau ceea
ce experimentează ele acum. Când fac cunoștință cu cineva, ghicesc imediat dacă
a fost agresat în copilărie, lovit sau abandonat".
Este absolut legitim ca un individ, afectat de
șocurile și de stresul vieții cotidiene, să resimtă, ca reacție, anumite
sentimente neplăcute, precum furia, frica, decepția, tristețea sau
descurajarea. Capacitatea de a accepta, de a simți și de a exprima acest gen de
emoții dovedește tocmai buna sănătate a psihismului. În schimb, lipsa de
reacție emoțională, chiar indiferența sau apatia uneori, nu reprezintă o dovadă
a robusteței, ci denotă o anume rigiditate și deci o fragilitate psihică,
provocate de mecanismele de refulare și de apărare.
M-am ocupat recent de o pacientă, profesoară, care a decis
imperturbabilă să-și pună capăt vieții, după ce avusese o după-amiază proastă
la școală, din cauza elevilor ei, ce-i drept gălăgioși și indisciplinați în ziua
respectivă. Femeia s-a dus acasă, a golit cutia cu medicamente, apoi s-a
îndreptat spre periferia orașului, a închiriat o cameră la hotel și s-a lungit
pe pat, după ce a înghițit în mod metodic toate pastilele, fără a se mai gândi
la nimeni, nici măcar la soțul și la cei trei copii ai ei care o așteptau la
cină. A fost salvată in extremis de cameristă, care, fără să știe, a jucat
rolul binefăcător al îngerului păzitor, contrabalansându-l pe acela nefast, al
fantomei. O fantomă are drept caracteristică principală faptul că împiedică Eul
să se comporte ca adult, să gândească limpede, cu o oarecare detașare și
distanțare, încrezător în capacitățile sale. Fantoma invadează Eul adult și îl
scurtcircuitează, cufundându-l pe individ într-o mlaștină emoțională, împiedicându-l
să relativizeze, să considere evenimentele la justa lor importanță și valoare.
Ea îl orbește, îl deposedează de liberul său arbitru, de discernământul și de
luciditatea lui. Îl menține în infantilism, determinându-l să dramatizeze un
fapt lipsit de importanță, ceea ce blochează orice inițiativă, sau invers, să
minimizeze în mod euforic adevăratele pericole. „Nu știu ce-a fost cu
mine", va spune individul ulterior, ca și cum ar fi fost telecomandat de o
forță ocultă, ciudată și străină.
Să ascultăm acum povestea copilăriei Idei: „Mama mea a avut
trei copii, pe cei doi frați ai mei și pe mine, ultima născută. Niciunul dintre
noi nu a fost dorit cu adevărat. Mama spunea că, dacă pilula contraceptivă ar
fi existat la vremea aceea, ea nu ar fi avut copii. A încercat să ne avorteze
pe toți trei, făcând sărituri în aer, dar fără succes. Când aveam cam două
luni, era să mor sufocată din cauza vărsăturilor și a acceselor de tuse.
Părinții mei nu s-au înțeles niciodată. De altfel, acesta e
motivul pentru care mama nu voia să rămână însărcinată. Tata bea și o bătea
uneori. L-am urât multă vreme, punându-i toate greșelile în cârcă, convinsă că
era rău și brutal din fire. Astăzi, cred că el suferea mai degrabă din cauza
lipsei de iubire a mamei mele. Era vorba despre un mariaj aranjat, cu mult timp
înainte, între două familii de țărani dintr-un sat izolat din Pirineii
spanioli. Mama, deși avea exact aceleași origini sărace ca ale tatălui meu, îl
disprețuia și îi spunea în batjocură că e «un țăran incult»! Emigraseră în
Franța prin anii 1950, asemenea multor spanioli, pentru a fugi de franchism și
de sărăcie, în speranța unei vieți materiale mai bune.
Acasă, era o atmosferă îngrozitoare. La fiecare ceartă, cu
care nu am reușit să mă obișnuiesc, mama începea să-și pregătească valizele,
amenințând că se întoarce definitiv în Spania, în satul ei. Mă lipeam de ea,
plângând și implorând-o să rămână. Păstrase în adâncul sufletului nostalgia
originilor ei, neacceptându-și probabil niciodată strămutarea. Eram terorizată
de această ambianță infernală, de toate acele certuri și amenințări permanente.
Mă simțeam foarte nefericită și, mai ales, eram îngrijorată pentru ei, la
gândul că ar putea să se despartă și să ne lase singuri.
În unele dimineți, mă trezeam tremurând, speriată că mama a
profitat de liniștea și de întunericul nopții pentru a pleca înapoi în Spania,
în timp ce toată lumea dormea. |
Adevăr Divin
