EXERCIȚIU: DILATÃ MOMENTUL
Gândește-te la ceva frumos care ți s-a
întâmplat. Poate a fost nașterea unui copil sau te-ai angajat acolo unde ți-ai
dorit. Îngăduie-ți să retrăiești acea bucurie o clipă. Acum adu-ți aminte de
evenimentele care au avut loc chiar înaintea acelui moment. Ce se întâmpla în
viața ta înainte să ți se nască copilul sau înainte să primești slujba? Poate
că înainte de asta ai încercat fără succes luni la rând să concepi sau ai
primit trei refuzuri din partea angajatorilor la care ai dat interviu. încearcă
acum să privești acea narațiune ca pe o poveste întreagă - o evoluție de la rău
către bine. Fii receptiv la ideea că poate ceea ce s-a întâmplat în timpul
acelei perioade dificile a contribuit la curățarea drumului ce a dus către lucrul
pe care-l sărbătorești acum sau că te-a făcut să te bucuri și mai mult de
experiența ce a urmat. Acum acordă-ți un moment ca să fii recunoscător pentru
acele greutăți și adaugă-le în povestea vieții tale.
E adevărat că ne este mai ușor să
sărbătorim în retrospectivă. Când trecem efectiv prin niște momente delicate, e
greu să ne spunem: „S-ar putea ca acesta să se dovedească a fi un lucru
bun!" Dar, cu cât ne uităm mai des în urmă și cu cât suntem mai
recunoscători pentru greutățile pe care le-am întâmpinat, cu atât vom fi mai
dispuși să ne schimbăm felul în care suntem programați, distanța dintre
suferință și recunoștință se micșorează treptat, iar intensitatea fricii pe
care o simțim în clipele grele începe să scadă.
Retrăiește fricile pe termen lung
Panica și blocarea pot fi depășite cu
ajutorul exercițiilor de respirație și prin punerea circumstanțelor într-o altă
lumină, însă acestea sunt reacții pe termen scurt în fața fricii. E mult mai
dificil să controlezi cele două strategii pe termen lung, pe care le folosim ca
să ne distragem atenția de la teamă: încercarea de a ne ascunde și de a fugi.
Una dintre metodele mele preferate de a înțelege cum funcționează aceste
strategii presupune imaginea unei casc care a luat foc. Să spunem că te trezești
în toiul nopții pentru că sună alarma de incendiu. Primul impuls este cel de
teamă, așa cum e și firesc - acel semnal și-a făcut treaba, ți-a atras atenția.
Acum că simți fumul, îți aduni familia și animalele de companie și ieșiți cu
toții afară, corect? Asta înseamnă să folosești corect frica.
Dar cum ar fi dacă, atunci când auzi alarma de incendiu, în
loc să evaluezi imediat situația și să faci ceea ce trebuie în mod normal, te
repezi la detectorul de fum, îi scoți bateria, și te întorci în pat? După cum e
lesne de închipuit, problemele pe care le ai sunt pe cale să crească
exponențial. Cu toate acestea, asta facem adesea cu teama. În loc să evaluăm și
să reacționăm, negăm sau abandonăm situația. Relațiile sunt un loc în care
folosim deseori „soluția" eschivării. Să spunem că te-ai certat serios cu
iubita ta. În loc să vă așezați amândoi și să discutați despre ceea ce se
petrece (să stingeți focul) sau chiar să ajungeți la concluzia că nu sunteți
potriviți împreună (să-i scoți pe toți din casă cu calm și în siguranță), te
prefaci că totul e bine (în timp ce focul continuă să distrugă).
Când negăm frica, problemele ne urmăresc. De fapt, ele se
măresc din ce în ce mai mult, iar la un moment dat ceva ne va forța să le
confruntăm. Când toate celelalte dau greș, durerea ne face să fim atenți. Dacă
nu învățăm din semnalul care indică o problemă, vom sfârși prin a învăța din
rezultatele problemei, ceea ce nu e de preferat. Dar dacă ne confruntăm frica -
rămânem, ne luptăm cu focul, purtăm o discuție dificilă - rezultatul e că
devenim mai puternici.
Prima lecție pe care ne-o predă Gita este cum să facem față
fricii. În clipele dinaintea bătăliei, când Arjuna e copleșit de teamă, nu fuge
de ea și nu încearcă să o ascundă; o confruntă. În poveste, Arjuna e un
războinic curajos și iscusit, însă în acea clipa frica îl determină să reflecte
pentru prima oară. Se spune deseori că ne schimbăm în momentul în care teama de
a rămâne la fel o întrece pe aceea de schimbare. Cere ajutor sub forma
introspecției și a înțelegerii. Făcând asta, a început să treacă de la a fi
controlat de temeri la a le înțelege. Autorul romanului Fight Club, Chuck
Palahniuk7, scrie în Monștri invizibili următorul lucru: „Nu scapi de ceea ce
fugi; dimpotrivă, va rămâne mai mult cu tine. Găsește lucrul de care ți-e frică
cel mai mult și trăiește acolo."
În ziua în care am meditat în subsolul ashramului, m-am
deschis față de temerile profunde pe care le aveam față de părinții mei. N-am
avut decât rareori momente de panică sau de blocaj, dar asta nu înseamnă că
eram neînfricat.
DHARMA ALTORA
Bhagavad Gita spune că e mai bine să-ți
faptuiești în mod imperfect propria dharma decât să făptuiești desăvârșit
dharma altuia. Sau, după cum s-a exprimat Steve Jobs când s-a adresat în 2005
studenților de la Stanford: „Timpul vostru e limitat, așa că nu-l irosiți
trăind viața altcuiva".
În autobiografia lui, Andre Agassi, un fost lider mondial în
tenisul profesionist, de opt ori câștigător de Grand Slam și deținător al
medaliei olimpice de aur, a dezvăluit următorul lucru care a șocat întreaga
lume: Nu i-a plăcut tenisul. Tatăl lui a fost cel care a insistat să practice
acest sport și, chiar dacă a jucat incredibil de bine, i-a displăcut profund.
N-a contat că a avut un succes deosebit și că a câștigat foarte mulți bani; nu
a fost dharma lui. Cu toate acestea, Agassi și-a transformat reușitele de pe
teren în adevărata lui pasiune - în loc să execute serve năucitoare, acum îi
servește pe cei neajutorați. Pe lângă faptul că le oferă facilități esențiale
copiilor din Nevada, statul din care provine Andre, Fundația Andre Agassi a
înființat un liceu pregătitor, care îi poartă și numele, ce pregătește copiii
defavorizați pentru facultate.
Societatea în care trăim e formată în așa fel încât să ne
întărească slăbiciunile, în loc să ne dezvolte punctele forte. La școală, dacă
iei trei de 10 și un 4, toți adulții din jurul tău vor face mare caz de acel 4.
Notele pe care le pri¬mim la școală, rezultatele de la testele standardizate,
evaluarea muncii și chiar și eforturile de a ne perfecționa - toate acestea ne
scot în evidență lipsurile și ne stimulează să le suplinim. Dar ce se întâmplă
dacă vom înceta să privim aceste slăbiciuni ca pe niște eșecuri și le vom vedea
drept dharma altcuiva} O călugăriță benedictină pe nume Joan Chittister a scris
următorul lucru: „Încrederea în propriile limite6 ne determină să ne deschidem
și încrederea în înzestrările celorlalți ne liniștește. Ajungem să ne dăm seama
că nu trebuie să facem totul singuri, că nu avem cum să facem asta, că ceea ce
nu pot face eu este înzestrarea și responsabilitatea altcuiva... Limitele mele
creează spațiul pentru talentele celorlalți." În loc să ne concentrăm pe
slăbiciunile noastre, ne bazăm pe punctele forte și căutăm modalități de a le
face esențiale in viețile noastre.
Ține însă cont de două aspecte importante. În primul rând,
faptul că-ți urmezi dharma nu înseamnă că asta te absolvă de orice
responsabilitate. Când vine vorba de aptitudinile tale, ar trebui să te bazezi
pe punctele tale forte. Însă dacă slăbiciunile tale sunt însușiri emoționale
precum empatia, compasiunea, bunătatea și generozitatea, n-ar trebui să
încetezi niciodată să le dezvolți. N-are nici un rost să fii un tehnician
extraordinar dacă îți lipsește compasiunea. N-ai dreptul să te comporți ca un
mitocan doar fiindcă ești bun în ceea ce faci.
În al doilea rând, o notă slabă la școală nu înseamnă că
trebuie să renunți la acea materie. Trebuie să avem grijă să nu confundăm lipsa
de experiență cu slăbiciunea. Unii dintre noi trăim în afara dharmei noastre
pentru că nu ne-am dat încă seama în ce constă ea. Este important să
experimentăm mai mult înainte să respingem opțiunile, iar majoritatea
încercărilor se fac cât suntem încă mici, la școală sau în alte medii.
Dharma mi s-a dezvăluit prin niște experiențe pe care le-am
găsit deosebit de neplăcute. Înainte să țin acea lecție la ashram, aveam o
aversiune față de vorbitul în public. Când aveam șapte sau opt ani, am făcut
parte la școală dintr-un grup în care fiecare dintre noi își împărtășea
tradițiile culturale. Mama m-a costumat într-un rege indian, înfășurându-mă
într-o haină ce aducea cu un sari, care nu îmi venea deloc bine, făcându-mă să
mă simt stânjenit. Imediat ce am pășit pe scenă, copiii au început să râdă de
mine. N-am deloc o voce melodioasă, iar când am început să intonez o rugăciune
în sanscrită transliterată, au izbucnit în hohote de râs. După nici două
minute, atât cei 500 de copii, cât și toți profesorii râdeau de mine. Am uitat
versurile și am privit foaia din fața mea, dar n-am putut să disting literele
din cauza lacrimilor. Învățătoarea mea a trebuit să urce pe scenă, să mă prindă
de mână și să mă ia de acolo, în timp ce toți ceilalți au continuat să râdă. A
fost cumplit. Din acel moment am detestat scena. Pe urmă, când aveam 14 ani,
părinții m-au obligat să particip la un curs extrașcolar de vorbit în
public/actorie. După patru ani de lecții de trei ori pe săptămână a câte trei
ore, am dobândit abilitatea de a urca pe scenă, dar n-am avut despre ce să
vorbesc și nu mi-a făcut deloc plăcere. Eram și sunt încă timid, dar acel curs
de vorbit în public mi-a schimbat viața, fiindcă odată ce mi-am conectat acea
abilitate la dharma, totul a mers de la sine. |
Adevăr Divin
