Omul a trebuit să creeze căsătoria din cauză că se teme de
necunoscut. Omul a creat substitute la toate nivelurile vieții si existenței.
Substitutul iubirii e căsătoria, substitutul adevăratei religii îl reprezintă
sectele – acestea sunt precum căsătoriile. Hinduismul, mahomedanismul,
creștinismul, jainismul nu reprezintă religia adevărată. Religia adevărată nu
are nume; e precum iubirea. Dar, fiindcă iubirea e periculoasă, iar ție îți
este foarte frică de viitor, ai vrea să ai o anumită siguranță. Crezi mai mult
în companiile de asigurări decât în viață. De aceea a fost creată căsătoria.
Căsătoria e mai permanentă decât iubirea. Iubirea poate să
fie veșnică, dar nu e permanentă. Poate să continue de-a pururi, dar nu există
o necesitate intrinsecă pentru ca ea să continue. E precum o floare: înflorește
dimineața, iar până seara s-a ofilit deja. Nu e ca o stâncă. Însă căsătoria e
permanentă, poți să te bizui pe ea. Îți va fi de ajutor la bătrânețe.
Căsătoria reprezintă o modalitate de a evita greutățile, dar
ori de câte ori eviți greutățile și provocările, ai evitat și creșterea.
Oamenii căsătoriți nu mai cresc. Iubiții cresc, fiindcă trebuie să se confrunte
clipă de clipă cu provocarea – și nu există nicio siguranță. Trebuie să creeze
un fenomen interior. Când totul e sigur, nu mai e nevoie să-ți bați capul să
creezi ceva, fiindcă te ajută societatea. Căsătoria e o formalitate, o sclavie
legală. Iubirea e a inimii; căsătoria e a minții. De aceea nu sunt niciodată în
favoarea căsătoriei.
Dar întrebarea e pertinentă, relevantă, deoarece uneori le
spun oamenilor să se căsătorească. Într-adevăr, căsătoria e un iad, dar uneori
oamenii au nevoie de asta. Ce să fac? Sunt nevoit să le spun să se
căsătorească. E necesar să treacă prin iadul ei, și nu vor putea înțelege acel
iad până când nu trec prin el. Nu spun că într-o căsătorie, iubirea nu poate să
evolueze. Poate, dar nu e necesar s-o facă. Nu spun că în iubire, căsătoria nu
poate să evolueze. Poate, dar nu e nevoie, din punct de vedere logic nu e necesar.
Iubirea poate deveni căsătorie, dar atunci e o cu totul
altfel de căsătorie. Nu e o formalitate socială, nu e o instituție, nu e o
robie. Când iubirea devine căsătorie, înseamnă că doi indivizi decid să
trăiască împreună - dar în totală libertate, fără să fie posesivi unul cu
celălalt. Iubirea nu e posesivă, ea oferă libertate. Când iubirea evoluează în
căsătorie, căsătoria aceea nu va fi una obișnuită. Ea va fi absolut
extraordinară. Nu va avea nimic de-a face cu oficiul de stare civilă. Poate că
vei avea nevoie de registrul de stare civilă, poate că vei avea nevoie de
consfințire din partea societății, dar acestea sunt doar la periferie. Nu
reprezintă nucleul ei. În centru se va afla inima, se va afla libertatea.
Uneori, iubirea poate să ia naștere dintr-o căsătorie - dar
lucrul acesta se întâmplă rar. Iubirea apare rareori ca urmare a unei căsătorii – cel mult apare familiaritatea. Cel mult apare un anumit tip de simpatie, dar
nu iubirea. Iubirea e pasională; simpatia aceea va fi lipsită de pasiune.
Iubirea e vie, pe când simpatia e așa și așa, călduță.
Ai observat că visele tale sunt lucrul cel mai personal din
lume? Nu poți să-ți inviți nici măcar un prieten în visele tale. Nu poți să-ți
inviți iubitul sau iubita în ele. Trebuie să fii singur acolo. De ce sunt
visele considerate a fi ireale? Pentru că sunt personale. Nu poți chema pe
nimeni altcineva să fie martor al viselor tale; e imposibil.
Am auzit...
Unul dintre faraonii Egiptului – care era puțin excentric,
așa cum sunt regii aproape întotdeauna, puțin nevrotic – 1-a văzut pe unul
dintre miniștrii săi într-un vis. A fost foarte mânios. A doua zi a dat un
ordin prin care nimeni din tot regatul lui nu avea voie să intre în visele lui.
Așa ceva înseamnă încălcare a spațiului privat, iar dacă cineva îi încalcă
spațiul privat, intrând în visele lui, va fi omorât pe loc. Ulterior, mulți au
fost omorâți din cauză că au intrat în visele lui.
Visele tale sunt ale tale, nimeni nu poate intra în ele.
Dacă intră cineva, e pentru că tu visezi acea persoană, nu pentru că cineva ar
fi intrat cu adevărat. Visele sunt absolut personale. De aceea sunt ireale.
Orice lucru personal va fi ireal. Realitatea e universală. Văd copacii, poți și
tu să vezi copacii, dar numai eu pot să văd copacii din visul meu. Nu-ți pot
cere să vii cu mine și să fii de față acolo. De aceea dimineața chiar și eu
însumi simt că a fost doar un vis, nu ceva real.
Speranțele tale sunt speranțele tale. Când devii lipsit de
speranță și când spun eu „devino lipsit de speranță, renunță la orice
speranțe", ceea ce spun este să lași deoparte orice speranță și să nu
creezi dorințe personale. Altminteri, vei fi mereu nefericit, mereu frustrat.
Speranțele tale nu vor fi niciodată împlinite fiindcă întregul își are propriul
său plan, propriul său destin. Râul merge către mare și fiecare picătură din
râu visează să se ducă altundeva. Cum ar putea să se împlinească acele dorințe?
Râul va ajunge la ocean. Acele picături vor fi frustrate, deoarece nu vor
ajunge la destinația la care au visat.
Un om înțelept nu e altceva decât picătura care nu visează
un vis al său, personal. Un om iluminat este un om care curge împreună cu
întregul, cu râul. El spune: „Indiferent încotro mergi, merg și eu într-acolo.
De ce să-mi fac griji? Râul curge, pesemne că se duce el undeva. Asta nu e
grija mea." Picătura lasă grijile deoparte. Acela este momentul lipsei de
speranțe, al lipsei de dorințe. În momentul acela, picătura a devenit râul. În
momentul acela, picătura a devenit, practic, oceanul. În momentul acela,
picătura a devenit întregul.
„A fi lipsit de speranță presupune să nu speri nimic nici cu
privire la tine?" Da. Dacă speri, dacă creezi speranțe în jurul meu, îți
creezi visele tale. Eu nu iau parte la ele. Lucrul acesta trebuie reținut: eu nu
iau parte la ele. Poți să-ți creezi visele și dorințele proprii; asta e treaba
ta. Dacă le creezi, vei fi frustrat. Dacă nu le creezi, începi să curgi
împreună cu mine. Asta înseamnă abandonul, asta înseamnă să fii discipol: să
plutești împreună cu maestrul. Dacă spun: „Renunță la speranțe", renunți
la ele și plutești împreună cu mine. Dacă ai speranțele tale personale, ține
minte: când vei ajunge să fii frustrat, să nu dai vina pe mine. Nu sunt eu
responsabil.
Altfel, pare foarte ușor. Vii din lume sperând, vii din
lumea în care ai fost frustrat. Începi să speri, să-ți dorești, să visezi în
preajma mea. Eu devin o scuză pentru ca tu să visezi din nou. Începi să
nutrești din nou aceleași dorințe, de data aceasta cu ajutorul meu. Nu, eu n-am
să te ajut în privința asta. |
Adevăr Divin
