„E timpul ca procesul schimbării tale interioare, pe
care l-ai parcurs în ultima vreme, să fie vizibil și la exterior." Shi
Yang He stătea într-o altă cameră decât cea pe care o știam deja, în spatele
unei mese mari, de unde mi se părea că impunea și mai mult respect. Totuși, și
camera de primire a întâistătătorului mănăstirii era la fel de sărăcăcioasă ca
încăperea în care locuia, însă masa și o caligrafie maiestuoasă de pe perete
erau suficiente pentru a-i conferi camerei o alură măreață.
Starețul a împins un pachet pătrat pe masă, învelit într-o
hârtie maro. Era aproape de două ori mai mare decât un caiet școlar și părea să
conțină ceva moale. Am început să tremur de emoție când am realizat ce ar fi
putut să conțină pachetul. Ce altceva ar fi putut să facă vizibilă schimbarea
mea, dacă nu veșmântul portocaliu de călugăr? În sufletul meu, nu mai puteam de
bucurie. Începând chiar de atunci, toți m-ar fi recunoscut ca pe unul dintre ei
- un călugăr al mănăstirii Shaolin!
Am făcut un pas înainte, am luat solemn pachetul cu ambele mâini,
m-am înclinat și eram pe punctul de a părăsi camera. Până la urmă, de abia
așteptam să ajung în camera mea și să mă schimb. Să arăt în sfârșit ca un
călugăr adevărat! Tocmai pusesem mâna pe clanță, când am auzit în spatele meu
vocea starețului.
„An?"
M-am întors imediat.
„Unde te grăbești? Nu vrei să știi ce e în pachet?"
Am simțit cum mă înroșesc. „Sigur că vreau. Voiam
doar..."
„Desfă-l. Poți lăsa hârtia aici fără probleme."
Mi-am ascuns cu mult efort dezamăgirea, în timp ce desfăceam
încet costumul gri. Era efectiv același veșmânt pe care îl purta aici orice
începător! Dar oare eu nu eram cel puțin un discipol al maestrului? O singură
privire către stareț a fost însă suficientă ca să înțeleg. A insistat
intenționat să deschid pachetul în fața lui, pentru că voia să îmi observe
reacția de pe chip când realizam ce se afla în pachet. Trebuia cu adevărat să
învăț să mă eliberez de emoțiile mele. Doar atunci aș fi fost vrednic să port
același veșmânt precum călugărul demn de respect care stătea zâmbitor în fata
mea.
„Mergi acum în prima curte. Ești așteptat acolo."
Am trecut ca fulgerul prin curți, urcând câte două trepte
odată. Mă simțeam ușurat că am ieșit din camera starețului. Am fost atât de aproape
de a mă priva de o bucurie, din nou. În loc să mulțumesc, mi-am irosit
gândurile pe lamentări interioare că darul nu era ce îmi imaginasem. Fără
îndoială, eram dezamăgit. Dar de ce, până la urmă? Mi-ar fi fost mai bine dacă
nu primeam absolut nimic?
Sunetul unor aplauze scurte și puternice m-a smuls dintre
gândurile mele. Am privit în jurul meu. În jur de douăzeci de călugări,
majoritatea tineri, stăteau în cerc, în jurul unui scaun. Pe măsură ce mă
apropiam, cercul se deschidea. Unul dintre noii mei confrați îmi făcu semn să
mă așez pe scaun. L-am ascultat, nesigur, și m-am așezat precaut. Apoi trebuia
să închid ochii. Orice s-ar fi putut întâmplat ar fi fost dincolo de puterea
mea de a mai schimba ceva.
Deodată, am auzit în spate un bâzâit cunoscut și am simțit
cum cineva mi-a atins în mod repetat capul. O, Doamne. Orice, numai asta nu. Cu
coltul ochiului am văzut o șuviță de păr maro închis căzând pe pământ.
„Nu este", răspunse starețul. „De ce ai crede că
este interzis?"
Îmi aminteam că în urmă cu mulți ani citisem într-o carte că
Buddha interzisese iubirea.
Însă Shi Yang He mă privea doar amuzat atunci când îi
povesteam. „Te înșeli, An. Buddha nu ne-a ordonat nimic și nu ne-a interzis
nimic. El ne-a împărtășit o cale. Însă întotdeauna rămâne la latitudinea ta
dacă îi urmezi calea sau dacă îți urmezi propria ta cale."
Din fericire, durerea m-a lăsat încetul cu încetul. „Buddha
ne-a învățat însă că orice suferință apare din cauza lăcomiei", am spus
eu.
Shi Yang He a încuviințat din cap.
„Dar nu este și iubirea o formă de lăcomie?"
„Nu", spuse maestrul. „Iubirea în sine nu este lăcomie.
Atașamentul este lăcomie."
„Atașamentul?" Nu mi-am putut ascunde amuzamentul. Ce
cuvânt mai era și ăsta? Îl inventase acum Shi Yang He sau le încurcase din nou?
„Haide să facem câțiva pași, An. Vreau să vezi ceva."
M-am ridicat, scuturându-mi praful de pe haine, și durerea
mă săgetă din nou. Știam ce mi-ar spune starețul: trebuia să o las pur și
simplu să treacă prin mine, fără să mă opun, apoi va dispărea singură.
„Buddha numește atașament", reluă Shi Yang He, în timp
ce părăseam curtea, pășind unul lângă altul, „lăcomia noastră de a păstra mereu
totul lângă noi. Chiar dacă de fapt nu mai vrea să stea lângă noi. Se referea
la incapacitatea noastră de a lăsa să plece ceea ce vrea să plece."
„Dar nu chiar asta este ființa iubirii, dorința de a rămâne
lângă celălalt?"
„Femeia de care tocmai te-ai îndrăgostit nu este prima ta
dragoste, nu e așa?"
Am scuturat din cap. „Nu, nu este. Am lăsat deja o dată pe
cineva să plece de lângă mine."
Shi Yang He ascultă în tăcere toată povestea mea cu Ioana.
„Deci ai iubit-o pe Ioana?", mă întrebă atunci când am
terminat de povestit.
Am încuviințat iute din cap. Normal că am iubit-o. Mai mult
decât pe oricine înaintea ei. Atât de mult, încât nu mi-am putut imagina
niciodată că aș mai putea iubi pe altcineva. „O mai iubești?" Starețul se
oprise în loc.
Am încuviințat din nou din cap, deși mai ezitant. Dar voiam
să fiu sincer cu el. „Da. încă o iubesc."
Shi Yang He clătină precaut din cap. „Crezi că e fericită si fără tine?"
„Sper că nu!" Cuvintele pur și simplu mi-au scăpat. Dar
pe cât de dur sunaseră, pe atât de sincere erau. Pentru că în realitate o
iubeam încă pe Ioana mult prea mult ca să pot accepta ideea că nu o voi mai
revedea niciodată.
„înțelegi tu acum ce este atașamentul?"
Am traversat o curte după alta și eram curios să aflu unde
voia să ajungem. Adeseori însă doar hoinăream prin așezământ, cufundați în
conversație. Atașament. Nu, nu reușeam să înțeleg.
Am scuturat din cap.
„Iubirea adevărată înseamnă să îl poți lăsa pe celălalt să
plece. Restul este atașament. Sau egoism, dacă vrei să îi spui așa." Shi
Yang He rămăsese pe loc și mă privea direct în ochi. „Când iubești cu adevărat
pe cineva, cum poți spune că nu îți dorești să fie fericit?" |
