Obiecte de podoabă folosite în cultul creștin

Creștinismul a apărut cu 2000 de ani în urmă, iar simbolurile analizate de noi, sunt mult mai vechi, ele fiind întâlnite în diferite culturi, pe glob, fapt pentru care am încercat prezentarea lor cronologică.
De asemenea cartea dorește să prezinte o parte din obiectele de podoabă din cultul creștin ortodox, obiecte realizate din metale prețioase și pietre scumpe, dar și reprezentările simbolice cuprinse, ale acestora, apărute în diverse perioade istorice, din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Subiectul cărții a fost ales pentru a încerca să lumineze, puțin, calea celor care văd în podoabe, doar strălucirea lor. Atât în trecut cât și în prezent, acestor bijuterii li s-au conferit calități de protecție sau de amplificare a unor dorințe potente ca: iubirea, pacea, înălțarea, legături cu spirite superioare, iertare, prosternare, etc.
Cartea vrea să deschidă ochii minții și dorința de a vedea dincolo de limita ochilor fizici și de a putea observa legătura dintre obiectele de podoabă și spiritualitate, în trecut sau în viitor, în interior sau exteriorul acestora și chiar în căutarea din interiorul sufletului oamenilor.
Subiectele sunt dezbătute separat în multe cărți, mai detaliat, aici însă sunt prezentate alte legături ce nu credem că au fost identificate, între metale prețioase, cristale și simboluri și care apar și în cultul creștin.

Introducere ... 7

Cap. 1. CREȘTINISMUL ... 9

1.1. Cultul creștin ... 9
1.2. Scurtă istorie a Creștinismului - începuturi ... 17
1.3. Marea schizmă din 1054 - Divizarea bisericii ... 23
1.4. Cruciade ... 28
1.5. Monahismul ... 32
1.6. Divizarea creștinismului occidental ... 34
1.7. Creștinismul între secolele XVI-XVIII ... 36
1.8. Creștinismul în secolul XX ... 39
1.9. Creștinismul în etapa actuală ... 40
1.10. Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Române ... 42
1.11. Transilvania Ortodoxă ... 50
1.12. Biserica autocefală ... 54
1.13. Reuniuni bisericești ... 55

Cap. 2. OBIECTE DE PODOABÃ FOLOSITE ÎN CULTUL CREȘTIN ... 58

2.1. Obiecte de cult creștine ... 58
2.2. Iconografia ... 68

Cap. 3. OBIECTE DE PODOABÃ FOLOSITE ÎN SLUJBELE RELIGIOASE ȘI MENȚIONAREA LOR ÎN ISTORIE ... 71

3.1. Menționarea podoabelor religioase în istorie ... 71
3.2. Amplasarea podoabelor ... 73
3.3. Simbolizarea ... 74
3.4. Aurul ... 77
3.5. Argintul ... 79
3.6. Platina ... 81
3.7. Pietre prețioase ... 82

Cap. 4. RELIGIA ȘI SIMBOLURILE SPIRITUALE ... 84

4.1. Religia ... 84
4.2. Religia și simbolurile ... 87
4.3. Simboluri des întâlnite în creștinism ... 89
4.3.1. Aripile ... 89
4.3.2. Păsările ... 89
4.3.3. îngerii ... 92
4.3.4. Peștele ... 97
4.3.5. Crucea și crucifixul ... 98
4.3.6. Simbolul inimii ... 102
4.3.7. Ochiul ... 104

5. Încheiere ... 106

6. Anexe 1-12 - Obiecte de cult ... 107-125
Anexe 13-15 - Cruci
Anexe 16-19 - Icoane

7. Bibliografie ... 126

1.3. MAREA SCHISMÃ Șl DIVIZAREA BISERICII IN ANUL 1054

Multe secole, Europa de apus, a fost supusă invaziei și parțial ocupată de popoare migratoare. Cu toate că statele feudale, de aici, nu aveau o putere economică semnificativă, papalitatea era o forță confesională de netăgăduit și era susținută periodic de câte unul din feudalii importanți ai vremii.
În anul 692 la Sinodul Trulan II se stabilește egalitatea în drepturi a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, cu cea a Romei. însă, în anii 731-732 împăratul Leon al III-lea Isaurul, la cerea episcopilor greci, trece peste vrerea Papei llyricum Oriental și, trece Italia de sud, Creta, Sicilia, sub jurusdicția Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol. Ca urmare, în semn de protest, în anul 800, Papa Leon al III-lea îl încoronează pe regele francilor, Carol cel Mare, ca împărat al Imperiului Roman de Apus, spre nemulțumirea Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, care nu agrea intruziunea bisericii în laic și mai ales primatul papal. Astfel, lupta dintre bisericile de apus și răsărit, continua. în mileniul întâi, cu precădere între sec XI-XIV, Sinoadele Ecumenice și politica unor împărați bizantini au dus ia întărirea oamenilor în credința creștină și apartenența la o singura biserică, aceea a lui Cristos.
în secolul al IX-lea, Carol cel Mare ridică prestigiul militar, social și politic al lumii latine din Europa de Apus. Acum are loc creștinarea popoarelor din Apusul și Centrul Europei, cu precădere a populației germanice și o parte, slave. Aceasta a adus cu sine ridicarea papalității ca putere administrativ imperială.
Până în secolul al IX-lea, Biserica Creștină a fost unită, așa cum a fost ea, întemeiată de primii creștini. împăratul Dioclețian a împărțit Imperiul în 4 prefecturi: zona Orientală și llyricul, formând Imperiul Roman de Răsărit, iar Italia și Galia formând Imperiul Roman de Apus, fiecare condus de un august și un cezar.
în anul 330 împăratul Constantin cel Mare a unit cele două imperii într-unui singur, cu capitala la Constantinopol, nou oraș construit de el. în Europa Apuseană pătrund popoarele migratoare, care vizau centrul Imperiului Roman, în special Roma, pe care o și ocupă în anul 476.
începând cu sec. al VII-lea, Imperiul Roman de Răsărit, se va numi Bizanț. Europa de Apus, multe secole este supusă invaziei și parțial ocupată de popoarele migratoare.
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare 5 (separare) a celor două Bisericii: Roma Catolică și Bizanțul Ortodox. Din acest moment, creștinismul bizantin se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și "autocefal" (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale), dar într-un cadru doctrinar și liturgic comun. Ele încearcă să revină asupra excomunicării abia în anul 1965.
După marea schismă din 1054, se va accentua, în timp, dorința Bisericii apusene, de supremație, culminând cu ocuparea și devastarea orașului Gonstantinopol, de către cea de-a patra cruciadă, organizată de papalitate, chiar în Vinerea Mare, zi importantă pentru creștini. Acțiunea a fost în defavoarea Imperiului de Răsărit, care făcea tot mai greu față; atacurilor popoarelor barbare din afara granițelor.
Latinii s-au caracterizat prin spirit practic, preocupați de morală și probleme de cult, iar grecii erau înclinați spre metafizică, spre filosofie. în timp apar, între cei din apusul Europei și cei din răsărit, diferențe de desfășurare a cultului, de dogme, de supremație, de conducere, fapt ce a dus la schismă. Până în prezent, în Biserica Ortodoxă, toți episcopii și patriarhii sunt egali între ei, iar Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol este respectat ca primul "în cinstire", dar nu hotărăște nimic singur, nu va fi "infailibil", în timp ce Papa hotărăște singur, fără să răspundă în fața cuiva. Apar, de asemenea, diferențe de administrație, de dogmă, de canon și liturghie, introduse numai în biserica de apus (de fapt impuse de la centru), pentru că Biserica Ortodoxă nu le-a acceptat a fi impuse. Amintim numai introducerea în Crez a "filioque" (formulă dogmatică ce exprima dubla devenire a Duhului Sfânt "de la Tatăl și de la Fiul", introdusă de Biserica apuseană în Crezul niceeo-constantinopolitan, începând cu sinoadele locale de la Toledo (589), Hatfield (680), Friuli (796). Roma acceptă oficial acest adaos, prin hotărârea papei Benedict al VIII-lea, în anul 1014, fără consimțământul Bisericii Răsăritene.

- Copia reprezintă lancea cu care a fost împuns Hristos, sau nașterea Lui cu trup din Sfânta Maria. Are forma unui cuțit, suliță sau lance cu care se scot, din prescuri, Sfântul Agneț și miridele, în cinstea sfinților și pentru pomenirea credincioșilor (vii sau adormiți) și la capătul mânerului are o cruce. Este confecționată din argint, sau metal comun. Ea a rămas întrebuințată în ritualul bizantin. în uzul ritualic ea a fost întrebuințată mai târziu pentru că, inițial, lisus a rupt pâinile, la Cina cea de Taină, nu Ie-a tăiat.
- Vasul cu Sfântul și Marele Mir este o cutie executată din metal comun, argint, sau mai rar din aur, cu 2 despărțituri, în care, într-una se pune Sfântul Mir, necesar Mirungerii și în al doilea, se pune untdelemn sfințit, pentru botez și ungeri rituale. El se păstrează pe sfânta masă.
- Vasul pentru vin și apă. Vinul și apa care se toarnă în potir amintesc de sângele și apa care au curs când sutașul l-a împuns cu sulița în coastă pe Iisus ca să se convingă că e mort. Apa caldă simbolizează căldura Sfântului Duh.
- Cădelnița care a întruchipat altarul tămâierii din Cortul Mărturiei și din Templu, reprezintă astăzi pântecele Fecioarei Maria care a purtat în el cărbunele dumnezeiesc. Cădelnița se realizează din metal comun, argint, argint aurit, unele exemplare fiind frumos executate, cu încrustații și pietre scumpe, iar cizelurile și încrustațiile reprezintă animale, plante, scene din Biblie, (anexa 1, fig. 2)
- Focul reprezintă divinitatea. Cu el omul aduce jertfă neîntreruptă de tămâiere lui Dumnezeu, rugăciune de laudă Lui. Este expresia văzută a jertfei aduse divinității. Simbolul focului purificator și regenerator, îl întâlnim în credințele oamenilor din Europa până în Japonia, la diferite religii și culte religioase. Liturghia Catolică a focului nou, celebrată în noaptea de Paște, ca și cea a lui Shinto, care coincide cu reînnoirea anului, reprezintă 2 credințe puternice. Cristos se consideră că reînsuflețește trupurile oamenilor prin foc. Amintim limbile de foc de la Rusalii. Focul vine din cer pentru că urcă și apa vine din pământ, deoarece coboară. Astfel lumânarea semnifică, iluminarea, dar și focul, arderea, purificarea. Flacăra care urcă spre cer semnifică elanul spre spiritualizare. Dar focul în același timp arde, distruge, consumă, ne referim la focul pasiunii, al pedepsii, al răzbunării, al războiului.
- Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului și sfințeniei, care este Iisus și asemenea Lui trebuie să fie și viața creștină. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinței în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Cristos. în vremea persecuțiilor, pentru a fi apărați, creștinii se strângeau la rugăciuni și slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul IV, lumânările au continuat a fi folosite, dar, rolul lor anterior de strictă necesitate se schimbă, ele începând să aibă acum și caracter simbolic, fiind folosite atât (a Sfânta Euharistie, la slujbele: funebre, la sărbătorile sfinților, la cinstirea relicvelor sfinte, e.t.c. Ea prezintă simbolul primar de lumină curată, prin verticalitate și blândețe, arată nevinovăția și curățenia. Simbolizând și viața ascendentă ea este nelipsită de la aniversări. Dar ea însoțește și pragurile de trecere: naștere, nuntă, înmormântare. Ea creștinează pe noul venit în lume pregătindu-l pentru marele drum al vieții, însoțește noua pereche în familia în care s-au unit cu toată deschiderea și luminează sufletul care pleacă în călătoria spirituală spre cer, în perenitatea vieții ajunsă la zenit.
- Fumul ritual cu funcții purificatoare realizat prin arderea animalelor sacrificate, a arderii pomilor (cedru), a tutunului (America de Sud), ai cânepii (Daci), a rășinilor, a tămâii, toate simbolizează unirea cerului cu pământul și spiritualizarea omului. El înalță ruga și omagiul omului spre cer. Acest ritual este întâlnit pe tot globul: la chinezi, la japonezi, în Tibet, la irlandezi, la indieni, în caverne sau în domuri. Coloana de fum e uni simbol al axei lumii.
- Tămâia este o rășină parfumată ce duce la extaz prin fumul ei. Pentru orice religie fumul tămâii leagă pe om de divinitate, unește finitul cu infinitul, este rășina cerului. Prin fumul tămâii se înalță rugăciunea lai ceruri, trimițând și ajutând să ia legătura, prin rugăciune, cu El. în oricare; religie fumul ei leagă muritorul cu nemuritorul, fumul ei izvorând din spiritul sfânt. Folosirea fumului de tămâie își are originea în riturile de fertilitate legate de ciclul lunar. în Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Moise să ardă tămâie în timpul rugăciunilor "Această tămâiere neîntreruptă se vai face pururea înaintea Domnului, din neam în neam" (Ieș. 30, 8). La creștini, unul din cei trei magi aduce în dar lui Iisus tămâie, pentru că a recunoscut în el divinitatea.