Aici începe Homo ignorans. Omul nu știe ce este viața; nu
știe care a fost originea ei și dacă a luat naștere din materia anorganică. Nu
știe dacă există viață pe celelalte planete din sistemul nostru solar sau pe
cele care gravitează în jurul altor sori și, în cazul unui răspuns afirmativ,
dacă formele de viată sunt acolo identice acelora cunoscute de noi pe Pământ,
inclusiv omul. Nu știe cum a fost creat sistemul nostru solar, deși, în aceasta
privință, a imaginat câteva ipoteze. Știe doar că s-a format în urmă cu
milioane de ani. Dar nu știe ce este această forță misterioasă, gravitația,
care îl menține la verticală, cu picioarele pe pământ, la fel ca și frații săi,
care locuiesc în partea opusă a planetei; și totuși, consideră acest fenomen
„legea legilor". Nu știe nimic despre aspectul solului la o adâncime de 8
km. Nu știe cum s-au format munții, cum s-au ivit continentele din mare, deși
în această privință riscă noi ipoteze; nu știe nici de unde a venit petrolul:
nicio certitudine, doar ipoteze. Și nu știe nici de ce un strat gros de gheață
acoperea, nu cu mult timp în urmă, cea mai mare parte din Europa și America de
Nord; prezența palmierilor în interiorul cercului polar îl descumpănește și nu
este în stare să explice prin ce fenomen aceeași faună umple lacurile
interioare din Lumea Veche și pe cele din Lumea Nouă. După cum nu știe de unde
vine sarea din oceane.
Deși omul știe că trăiește pe această planetă de milioane de
ani, primele elemente ale istoriei sale datează doar de câteva milenii. Și nici
chiar aceste câteva milenii nu sunt îndeajuns de cunoscute. De ce epoca
bronzului precede epoca fierului, în timp ce fierul este mai răspândit în lume
și fabricarea sa este infinit mai simplă decât cea a aliajului de cupru cu
staniu? Prin ce mijloc mecanic ridicau oamenii edificii monumentale pe
înălțimile Munților Anzi? Cum se face că legenda Potopului este răspândită în
toate țările? Care este adevăratul sens al cuvântului „antediluvian"? Ce
fapte au inspirat imaginile escatologice ale lumii? Opera la care lucrez, din
care cartea de față este doar prima parte, va aduce răspunsuri la câteva dintre
aceste întrebări: dar aceste răspunsuri vor duce neapărat la renunțarea la
unele noțiuni științifice considerate astăzi sacrosancte, cum ar fi, de
exemplu, cea a revoluției armonioase a Pământului și cea care atribuie milioane
de ani constituirii actuale a sistemului solar; în consecință, chiar teoria
evoluției este pusă sub semnul întrebării.
Soarele răsare de la est și apune la vest. Ziua are o durată
de 24 de ore, anul are 365 de zile, 5 ore și 49 de minute. Luna se rotește în
jurul Pământului; ea prezintă faze și este, succesiv, semilună în creștere,
lună plină și semilună în descreștere. Axa Pământului este îndreptată spre
steaua polară. După iarnă, vine primăvara, apoi vara și toamna - acestea sunt
niște observații curente. Dar aceste legi sunt invariabile? Veșnic va fi așa?
Așa a fost dintotdeauna?
Soarele are nouă planete. Mercur nu are sateliți. Nici
Venus. Pământul are o Lună. Marte are doi sateliți mici, simple fragmente
stâncoase, iar unul dintre ei își încheie luna înainte ca Marte să-și fi
terminat ziua. Jupiter are unsprezece sateliți și numără unsprezece feluri
diferite de luni. Saturn are nouă sateliți, iar Uranus, numai cinci. Neptun are
un satelit, și Pluto n-are nici unul2. Așa a fost dintotdeauna? Veșnic va fi
așa?
Soarele își execută rotația în direcția est. Toate planetele
gra-vitează în jurul Soarelui în același sens (în sensul contrar acelor de
ceasornic pentru observatorul aflat cu fața spre nord). Majoritatea sateliților
lor se deplasează în sens contrar acelor de ceasornic (sens direct), dar
câțiva, în sens contrar (sens retrograd).
Nicio orbita nu este un cerc perfect. Nu există nicio
regularitate în excentricitatea orbitelor planetare. Fiecare elipsă se înclină
într-o direcție diferită. Nu se știe cu certitudine, dar se crede că Mercur
prezintă totdeauna aceeași față Soarelui, ca Luna Pământului.
Informațiile obținute în legătură cu Venus prin diferite
metode de observație sunt contradictorii. Nu se știe dacă Venus se învârtește
în jurul său atât de lent încât ziua ei este egală cu anul, sau atât de rapid
încât partea aflată în umbră nu se răcește niciodată suficient. Durata de
rotație a lui Marte este de 24 ore, 37 minute și 22,6 secunde, O durată medie
comparabilă cu ziua terestră. Planeta Jupiter, al cărei volum este de 1300 de
ori mai mare decât cel al Pământului, are O durată scurtă de rotație: 9 ore și
50 de minute. De unde provin aceste variații? Nu este o lege absolută ca o
planetă să se rotească în jurul ei sau să aibă zile și nopți; cu atât mai puțin
ca ziua și noaptea li se repete neapărat la fiecare douăzeci și patru de ore.
Într-un astfel de moment și în general în cursul
zilelor și lunilor care au urmat Trecerii, vederea era anevoioasă, dacă nu
imposibilă, din cauza întunericului, a norilor groși și întunecați, a
fulgerelor, a uraganelor, fără a mai vorbi de ravagiile provocate de
cutremurele de Pământ și de inundații. Merg în întuneric, și toate temeliile
lumii sunt zdruncinate (Psalmi 81,5) este o metaforă folosită de psalmist.
Papirusul Ipuwer, unde citim că lumea s-a întors invers ca
roata unui olar și că Pământul s-a întors cu capul în jos, a fost scris de un
martor ocular al plăgilor și al Exodului. Papirusul Harris, deja citat, descrie
și el schimbarea: sudul a devenit nord, si Pământul s-a răsturnat.
Oare a existat, în urma cataclismului natural al Exodului, o
inversare totală a punctelor cardinale sau doar o deplasare importantă? Nu
pretindem că soluționăm problema. Contemporanii înșiși s-au abținut, cel puțin
timp de câteva decade. în marea noapte care s-a prelungit timp de o întreagă
generație, vederea era dificilă și a rămas astfel chiar și atunci când lumina a
început să străpungă întunericul.
Kalevala spune că umbre temute învăluiau Pământul și că
Soarele uneori se depărtează de la calea sa obișnuită. Apoi, Ukko-Jupiter a
făcut să se ivească focul Soarelui ca să aprindă un alt Soare și o nouă Lună,
și a început o altă epocă a lumii. În Voluspa (Edda poetica) a islandezilor,
citim:
El (Soarele) nu știa unde putea fi locuința sa, Luna nu știa
unde se afla locuința ei, Stelele nu mai știau unde e locul lor.
Apoi, zeii au restabilit ordinea printre
aștri. Aztecii spuneau că Soarele nu mai exista de mulți ani... (Conducătorii)
au început să scruteze întunericul în toate direcțiile, în căutarea luminii
sperate; și puneau prinsoare în privința regiunii cerului unde va apărea mai
întâi Soarele. Unii spuneau „aici", ceilalți spuneau „acolo". Dar,
când a răsărit Soarele, s-a văzut că toți se înșelaseră, căci niciunul dintre
ei nu alesese estul. La fel, tradiția maya spune că nu se știa unde va apărea noul
soare. Se uitau în toate direcțiile, dar nu erau în stare să spună unde va
răsări Soarele. Unii credeau că va apărea la nord, și privirile lor erau
îndreptate în această direcție. Alții credeau că la sud. De fapt, au fost alese
toate direcțiile, căci zorii luceau peste tot în același timp. Totuși, câțiva
și-au fixat privirea spre est, susținând că Soarele va apărea din acea parte.
Și ei au avut dreptate.
După Compendium-ul lui Wong-shi-Shing (1526-1590), ce-rni
și-a arătat fața în timpul epocii care a urmat haosului, imediat ce Pământul și
Cerul s-au separat și marile mase de nori n-au mai apăsat asupra Pământului.
În Midraș, se spune că, în timpul mersului prin deșert,
israeliții n-au zărit fața Soarelui, bine ascunsă de nori; și nu puteau să se
orienteze.
Expresia folosită de mai multe ori în Numeri și în Cartea
lui Iosua - estul, în direcția răsăritului Soarelui - nu este o tautologie, ci
o definire care, în treacăt fie zis, furnizează dovada vechimii textelor
literare din care se inspiră aceste cărți. Expresia are, de altfel,
corespondentul ei egiptean: vestul care este la apusul soarelui.
În alegoria cosmologică a grecilor, Zeus, în timp ce îl
urmarea pe Tifon, a răpit-o pe Europa (Erev, Pământul Serii) și a dus-o la
vest. Arabia (tot Erev) și-a păstrat numele: Pământul Serii, deși se afla la
est de centrele de civilizație (Egipt, Palestina, Grecia). Eusebiu, unul dintre
părinții Bisericii, situa episodul Zeus-Europa în epoca lui Moise și a
potopului lui Deucalion; iar Sfântul Augustin scria că Europa a fost
transportată de regele Cretei în insula sa la vest, între plecarea din Egipt a
copiilor lui Israel și moartea lui Iosua.
Grecii, ca și celelalte popoare, vorbeau de răsturnarea
polilor tereștri, nu doar sub formă alegorică, ci cu o strictă exactitate.
Inversarea mișcării rotației terestre, la care fac aluzie tradițiile orale și
scrise ale multor popoare, sugerează că unul dintre aceste evenimente este în
legătură directă cu cataclismul din timpul Exodului. La fel ca pasajul citat
mai sus din Visuddhi-Magga, text budist, și tradiția (și ea citată) a tribului
brazilian Cashinaua, tradițiile popoarelor și triburilor de pe cinci continente
pomenesc despre aceleași elemente, atât de frecvent descrise în Cartea
Exodului: fulgere, explozia cerurilor, care a făcut să se răstoarne Pământul cu
capul in jos - și Cerul și Pământul care își schimbă locul. Indigenii din
insulele Andaman se tem ca nu cumva un cataclism natural să întoarcă lumea
invers. În Groenlanda, eschimoșii se tem ca nu cumva Pământul să se răstoarne.
În mod ciudat, cauza acestor perturbări ne este dezvăluită de credințele
locuitorilor flamanzi din Belgia. |
Adevăr Divin
