Deși îi era prieten, mult timp Kashyapa i-a
reproșat acestuia faptul că 1-a rugat și a insistat pe lângă Buddha să accepte
intrarea femeilor în Sangha, până atunci exclusiv masculină.
Într-o zi, Ananda s-a intersectat cu Kashyapa, care părea
furios. Se întorcea din cartierul femeilor: „M-au dat afară, mi-au spus că am
un fel de a fi mult prea nesuferit". Ananda a zâmbit: „Ce vrei, asta e
nebunia femeilor!", și i-a propus lui Kashyapa să-i țină locul pe lângă
Bikkhuni (călugărițe). Kashyapa a acceptat, ușurat. Pentru asprul Kashyapa,
căutarea spirituală trebuia să aibă loc în singurătate, izolat de ceilalți (mai
ales de prezența femeilor), în pădure sau într-o peșteră: „Samsara este un
ocean de otravă, trebuie să ne îndepărtăm de aceasta pentru a găsi
iluminarea". Din contră, Ananda considera că trebuie să rămânem în lume și
să încercăm să-i ajutăm pe ceilalți, mai degrabă decât să ne iluminăm noi
înșine.
Ananda rămase mai bine de treizeci
de ani pe lângă maestrul său. Dar, când sfârșitul lui Buddha fu aproape, Ananda
începu să aibă angoase teribile. își întreba fără încetare maestrul: „Ce s-a
întâmplat cu X și cu Y după moartea lor?". La început, Buddha îi
răspundea, apoi îi reproșa. „încetează cu întrebările astea continue, care mă
obosesc. Ananda, ținând cont că ești de mult practicant, ar fi trebuit să-ți fi
găsit detașarea necesară. Nu mai căuta răspunsul în exterior, fii chiar tu
lampa care-ți luminează drumul!".
Când muri Buddha, Ananda fu cuprins
de suferințe extreme. Era incapabil să facă față plecării unchiului său, lângă
care petrecuse ultimii treizeci de ani. Multe nopți se izola, pentru a plânge
moartea maestrului său. Apoi, regăsindu-și puțin forțele, porni să redescopere
Sangha lui Buddha.
Când ajunse la intrarea în tabăra unde se pregătea
instituirea primului conciliu de după moartea lui Buddha, a fost întâmpinat de
Kashyapa, care i-a interzis accesul în Sangha: „Pleacă, Ananda, n-ai ce căuta
aici! Ești răspunzător de intrarea femeilor în Sangha și, în plus, n-ai înțeles
nimic din învățăturile maestrului nostru, nu te-ai iluminat, nu ești deloc
detașat și plângi ca o babă!".
Abandonat de maestrul său, trădat de prietenul său Kashyapa,
respins de ai lui, Ananda a fost măturat de suflul unei teribile suferințe,
care l-a dus la limita nebuniei. S-a retras într-o colibă, unde își striga
suferința. Trecătorii se îndepărtau de adăpostul lui, gândindu-se că venise să
se instaleze acolo un demon. Toată noaptea Ananda s-a lăsat purtat de durere,
crezând că va muri și, poate, chiar dorindu-și acest lucru. Și-a petrecut
noaptea urlând și plângând. La răsăritul soarelui era total epuizat. Atunci,
s-a târât până la o grămadă de ierburi uscate și s-a așezat în postura învățată
de la maestrul său: coloana vertebrală dreaptă, gâtul întins, bărbia înăuntru,
mâna stângă în mâna dreaptă, degetele mari atingându-se. în acel moment s-a
concentrat pe respirație și a constatat că era complet gol pe interior. Pe
parcursul nopții își consumase și ultima picătură de energie.
Apoi i-au răsunat în minte cuvintele lui Buddha: „O, Ananda,
nu căuta nimic în afara ta. Fii chiar tu propriul tău refugiu!".
Din soarele ce răsărea, o rază trecu printre două scânduri
și se opri în dreptul privirii lui Ananda, ca și cum cosmosul i-ar fi dat un
semn. în acel moment, simți cum îl invadează o fericire extraordinară. Nu
veselia pe care o afla atunci când vedea un zâmbet apărut pe chipul cuiva. Nu,
o bucurie indescriptibilă, neprovocată. Simpla fericire de a fi aici, de a nu
se simți cu nimic diferit față de restul lumii.
|
Adevăr Divin
