„Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus
le-a întâmpinat, zicând: Bucurăți-vă!” (Mt. 28, 8).
Acatistul este o expresie a bucuriei creștine înaintea
veștii celei bune a Învierii lui Hristos, ca o încununare a bucuriei ce se revarsă
din conștientizarea tainei întrupării dumnezeiești ce stă la temelia vieții
create.
Întruparea lui Hristos la împlinirea vremii a prilejuit iruperea în lume a unui
nesecat izvor de apă vie. Modelul iconic al versurilor din acatistele sfinților
și ale sărbătorilor creștine este dat de însăși grăirea îngerului Gavriil către
Preasfânta Fecioara Maria: „Ș;i intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce
ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Lc.
1, 28).
Cinstirea sfinților este o punte luminoasă durată peste
prăpastia morții între cele vremelnice și cele veșnice. În modul de a fi al
sfințeniei, orice act încărcat de intenționalitate euharistică implică
reciprocitate. De aceea, orice gând cuvenit îndreptat de noi către sfinți e
întâmpinat (și chiar anticipat) de dragostea, binecuvântarea și ajutorul lor,
al celor ce locuiesc întru plinătatea harului dumnezeiesc.
Nu întâmplător, pe lângă substanța lor doxologică, în
țesătura acatistelor e împletit permanent firul mulțumirii și recunoștinței
pentru cei ce ne veghează și participă în mod nevăzut la viața noastră, și cel
al bucuriei pentru sporirea în noi a simțământului prezenței lucrătoare a lui
Dumnezeu și a sfinților în toate cele ce se întâmplă.
Acatistul exprimă o percepție a istoriei străluminată de sesizarea iconomiei
divine, ce atrage timpul spre limanurile eshatologice ale veșniciei. Viețile
sfinților ne oferă prilejul unei inversări de perspectivă în raport cu logica
luptei antagoniste a conflictului finalităților, expresie a căderii generatoare
de stări conflictuale ce macină o ființă în sine însăși și în raporturile ei cu
alteritatea.”” | 
Adevăr Divin
