* DEMNITATE
Cuvântul „demnitate" provine de la
termenul latin dignitas, care în traducere românească înseamnă faptul de a
merita, sau stimă.
Pic de la Mirandola a arătat că demnitatea nu este o simplă
calificare a ființei umane, căci ea aparține însăși naturii sale fundamentale.
Demnitatea ființei umane există datorită faptului că ea, ca om, a fost creată
de Dumnezeu Tatăl la începutul tuturor începuturilor pentru a iubi, pentru a
descoperi și pentru a admira creația și manifestarea dumnezeiască în cadrul
căreia ființa umană este ea însăși un Microcosmos prin nobila sa inteligență.
Această nobilă inteligență sau, .altfel spus, acest intelect
ce sălășluiește în conștiința fiecărei ființe umane îl are drept izvor pe
Dumnezeu care a creat la începuturi ființa umană „după chipul și asemănarea
Sa".
În felul acesta, este fundamentată libertatea ființei umane,
o libertate care face din ea o ființă a metamorfozelor și, în strânsă legătură
cu alegerile pe care le realizează, aceasta o face să oscileze deoarece ea
participă la două sui generis universuri, fiind plasată, chiar și atunci când
nu-și dă seama de aceasta, între Dumnezeu și condiția animalică.
Dată fiind libertatea sa deplină, pe care Dumnezeu i-a
oferit-o, este necesar ca ființa umană să aleagă între animalizare și
transfigurarea dumnezeiască. Măreția ei rezidă în mod precis în faptul că,
fiind întotdeauna stăpână pe ea însăși, ea este liberă să își aleagă forma pe
care o preferă, dar este evident că fiecare alegere pe care ființa umană o face
în deplină libertate atrage apoi
după sine anumite consecințe. In felul acesta este în același timp exprimată
natura deschisă a ființei umane și vocația ei dumnezeiască.
Noțiunea de demnitate, concepută ca fiind o necesară și
constantă stăpânire de sine, corespunde statutului ființei umane. Noțiunea obișnuită
de demnitate desemnează un statut onorabil pe care celălalt este necesar să-l
recunoască și care impune anumite atitudini, o anumită ținuta și un
comportament adecvat pentru ființele umane care se bucură de un astfel de
statut.
Dat fiind faptul că, la origini, omul a fost creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu, rezultă implicit că fiecare ființă umană
este înzestrată cu demnitate în virtutea naturii sale înzestrată cu conștiință.
Chiar și atunci când deocamdată nu ne dăm seama de aceasta, conștiința este
prezența tainică și manifestarea lui Dumnezeu în om.
În consecință, independent de factorii exteriori, ființa
umană poate și este necesar întotdeauna prin intermediul unei discipline
raționale, chiar înțelepte, să ducă o viață pecetluită de demnitate și de
stăpânire de sine, o viață demnă de ipostaza sa de ființă umană care trăiește
într-un Macrocosmos ce este eminamente binefăcător și în cadrul căruia este
indecent să se preocupe într-un mod excesiv de pierderi și de câștiguri, de
suferințe și de plăcerile personale.
De altfel, tradiția creștină afirmă că Dumnezeu le-a dăruit
ființelor umane atât conștiință, cât și rațiune, care le permite să discearnă
și să respecte legile dumnezeiești naturale, universale. Aceasta le conferă un
statut cu totul aparte printre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu care există
pe această planetă și totodată face ca ele să se bucure de o situație
superioară aceleia a tuturor animalelor. În conformitate cu această tradiție,.
iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu îmbrățișează toate ființele umane,
considerate în mod individual, în ciuda comportamentului lor care adeseori
poate fi corupt și păcătos.
Valoarea pe care Dumnezeu ne-o acordă este un dar
dumnezeiesc, și acest dar ni se oferă chiar dacă unii dintre noi nu îl merităm.
Este Important să reținem că acest dar dumnezeiesc nu poate fi niciodată
complet pierdut sau confiscat.
Consecința morală care rezultă în mod frecvent, dacă nu
întotdeauna, din această concepție este aceea că fiecare ființă umană este
necesar să iubească și să respecte toate ființele umane în calitate de creaturi
raționale sau, altfel spus, care sunt înzestrate cu conștiință, indiferent care
este statutul lor social și realizările lor. Și e bine să facă aceasta, nu
neapărat pentru a obține iubirea lui Dumnezeu, ci pentru a descoperi, pentru a
trăi și a aprofunda această iubire într-o manieră adecvată, făcând eforturi să
acționeze într-un mod care este demn.
Tradiția creștină atribuie fiecărei ființe umane o valoare
primordială care vine de la Dumnezeu și care este independentă de meritul ei
individual și de poziția ei socială. În lumina acestor aspecte, se poate spune
că o acțiune rea, care este săvârșită în mod intenționat, oglindește totodată
întotdeauna un conflict lăuntric cu voința superioară și chiar o lipsă a unui
veritabil respect de sine, ce se manifestă în mod natural ulterior prin
sentimente de remușcare și de insatisfacție față de sine însuși.
Chiar și atunci când nu ne dăm seama de aceasta, demnitatea
se bazează pe autonomie. Demnitatea presupune să ne considerăm noi înșine ca
fiind supuși unor exigențe morale care sunt pline de bun-simț și inteligente
pentru toți, fie că ele servesc sau nu servesc unui interes personal.
Marii înțelepți sugerează că doar o ființă umană care este
înzestrată cu o bunăvoință exemplară, perfectă, poate să aibă o admirabilă
demnitate. Formularea imperativului categoric ce exprimă cel mai bine ideea de
demnitate este: „Acționează întotdeauna astfel încât să tratezi întreaga
umanitate existentă la fel de bine în persoana ta, cât și în persoana oricărei
alte ființe umane, acționează de fiecare dată ca și cum aceasta este un scop în
sine și nu privi niciodată aceasta ca fiind un mijloc." Altfel spus, acest
imperativ ar putea fi formulat astfel: „Comportă-te întotdeauna, fără nicio
excepție, la fel de bine și de frumos atât față de tine însuți, cât și față de
oricare altă ființă umană."
Demnitatea este un fel de valoare invariabilă care este
atribuită ființelor umane, iar în cazul umanității ea se realizează de fiecare
dată prin intermediul ființelor umane. Demnitatea este și rămâne o valoare
necondiționată și incomparabilă. Aceasta implică, spre exemplu, că demnitatea
unei ființe umane este independentă de statutul ei social, de popularitatea ei
sau de utilitatea ei pentru ceilalți, căci acești factori pot să varieze de
îndată ce circumstanțele se modifică.
Dat fiind faptul că demnitatea este incomparabilă, nu se
poate spune că o anumită ființă umană are mai multă demnitate decât o altă ființă
umană. Valoarea a ceea ce are și manifestă demnitate este superioară oricărui
preț; în acest sens, se poate spune că, în caz de conflict, ea nu trebuie
niciodată să fie desconsiderată sau sacrificată spre a atinge sau spre a obține
ceva care prezintă o simplă valoare relativă.
Tocmai de aceea este esențial să reținem că demnitatea nu
admite niciodată un înlocuitor. Toate, ființele umane care sunt înzestrate cu
demnitate sunt de neînlocuit și tocmai de aceea ele sunt inestimabile: Ele au o
valoare incomensurabilă în sensul ce neagă chiar afirmația în conformitate cu
care. „două dintre aceste lucruri valorează de două ori mai mult decât fiecare
dintre ele."
Este cu putință ca unii să se întrebe: „Ce este necesar să
fac pentru a fi și a rămâne o ființă umană care se respectă?" Răspunsul la
o astfel de întrebare este clar și simplu: „Aceasta implică să avem și să
manifestăm întotdeauna demnitate." Dincolo de aparențe, demnitatea este
respectul, este considerația pe care o merită o ființă umană.
Principiul demnității permite să luăm în considerație
valoarea ființelor umane și sugerează cum este necesar să le tratăm și cum nu
trebuie să le tratăm. În cazul unei ființe umane, a o trata în mod demn înseamnă
a ne comporta față de ea într-o manieră eminamente umană. Altfel spus, aceasta
presupune să o tratăm ca pe o ființă umană, nici mai mult, nici mai puțin.
Demnitatea tine astfel cont de faptul că umanitatea ființei umane nu este doar
un dat ce este înscris în structura ei biologică, ci ea este necesar de
asemenea să se trezească, să se dinamizeze și să se structureze. Merită să
amintim aici cugetarea celebră a filozofului, teologului și eruditului olandez
Erasmus din Rotterdam care, într-una dintre scrierile sale, spune: „Cu rare
excepții, ființa umană nu se naște om, ci devine."
Toate ființele umane, fără nicio excepție, este necesar să
fie tratate în mod demn, fie că sunt bolnave, fie că sunt în agonie, fie că
sunt criminale, fie că sunt teroriste. Scriitorul renascentist Michel de
Montaigne (1533 -1592) a spus: „Fiecare ființă umană conține în sine întreaga
formă a condiției umane." Având în vedere acest aspect, se poate spune că,
prin intermediul fiecărei ființe umane, umanitatea în totalitatea ei este aceea
care poate fi afectată și, prin urmare, în felul acesta pot fi afectați toți
ceilalți. Reciproc, reprezentarea propriei noastre umanități este legată de
umanitatea tuturor celorlalți. A trata în mod nedemn o anumită categorie de
ființe umane, în special datorită deficiențelor lor fizice sau psihice,
înseamnă că de fapt atentăm la demnitatea ființei umane în general.
Nimeni nu poate să renunțe niciodată la demnitate.
Altfel spus, demnitatea este și rămâne un respect pe care ni-1 datorăm,
fiecare dintre noi nouă înșine. Este de asemenea important să reținem că
sadismul nu este un drept al ființei umane. Libertatea ființei umane este
esențialul demnității ei, dar ea nu este suficientă căci, după cum știm, în
unele situații, se putem confrunta cu libertatea acelora care sunt lipsiți de
omenie.
Între demnitate și respect există o anumită legătură. La
modul general vorbind, respectul este sentimentul sau atitudinea prin care se
recunoaște demnitatea celuilalt. Filozoful Protagoras considera respectul,
împreună cu dreptatea, ca fiind cele două principii ordonatoare ale vieții
umane care au fost oferite ființelor umane de zeul Hermes ca dar de la Zeus.
În etica filozofului Kant respectul deține un loc central în
viziunea sa, respectul este un sentiment de natură particulară, singurul care își
are originea în rațiune, în conștiință și, ca atare, este o formă de sentiment
moral. |
Adevăr Divin
