În zorii conștiinței sale, omul din a treia
rasă-rădăcină nu avea, prin urmare, nicio credință care să poată fi numită
religie. Cu alte cuvinte, el era la fel de ignorant cu privire la „religiile
stridente, pline de fală și aur" cum era și față de orice sistem de
credință sau închinare exte¬rioară. Dar, dacă termenul trebuie definit ca
adunând laolaltă masele într-o formă de reverență în fața celor pe care îi
considerăm superiori nouă, din evlavie - precum sentimentul exprimat de un
copil față de părintele iubitor - atunci chiar și cei mai străvechi lemurieni
aveau o religie, cea mai frumoasă dintre toate, chiar de la începuturile vieții
lor intelectuale. Nu aveau acolo zeii strălucitori ai elementelor din jurul lor
și chiar din ei înșiși? Nu a fost copilăria lor îngrijită, hrănită și petrecută
cu cei care le-au oferit viață și i-au adus la viața conștientă și inteligentă?
Suntem asigurați că așa a fost, și credem aceasta. Căci evoluția Spiritului în
materie nu ar fi putut fi atinsă, nici nu ar fi primit primul impuls, dacă
spiritele luminoase nu și-ar fi sacrificat esențele proprii supra-eterice
pentru a însufleți omul din lut și pentru a-i înzestra fiecare principiu
lăuntric cu o parte sau, mai bine spus, cu o reflectare a acelei esențe.
Dhyanii celor șapte Ceruri (cele șapte planuri ale Ființei) reprezintă numenul
elementelor actuale și viitoare, exact așa precum Îngerii celor șapte puteri
ale Naturii – efectele mai grosiere ale acestora fiind percepute de noi prin
ceea ce știința este încântată să numească „moduri de mișcare" (forțele
imponderabile) - constituie numenul chiar mai superior al unor ierarhii mult
mai elevate.
În această „Epocă de Aur" a zilelor de demult „zeii
umblau pe pământ și se amestecau liber cu muritorii". De atunci zeii au
plecat (adică au devenit invizibili), iar generațiile ulterioare au sfârșit
prin venerarea regnurilor lor - elementele.
Iar atlanții, primii urmași ai omului semi-divin după
separarea sa în sexe – din care au provenit primii muritorii născuți și
umanitatea născută – au fost cei care au devenit primii „sacrificatori"
ori adoratori în fața zeului materiei. Ei reprezintă în lumina slabă și
îndepărtată a trecutului, în epoci mai mult decât preistorice, arhetipul pe
baza căruia a fost construit marele simbol al lui Cain; ei sunt primii
antropomorfiști care au venerat forma și materia. Acea venerare a degenerat
foarte curând în adorare de sine, iar de aici a condus la falicism [adorarea
principiului generator în forma falusului - n.t.] sau la ceea ce domnește
suprem până în această zi în simbolismul fiecărei religii exoterice a
ritualului, dogmei și formei. Adam și Eva au devenit materie ori hrană pentru
sol, Cain și Abel; ultimul fiind solul purtător de viață, primul „cultivatorul
acelui sol sau pământ".
Prin urmare, primele rase atlante, născute pe continentul
lemurian, s-au separat de primele lor triburi în cei drepți și cei nedrepți; în
cei care venerau unicul Spirit nevăzut al Naturii, a cărui rază omul o simțea
în sine însuși - adică panteiștii, și cei care făceau jertfe fanatice
spiritelor pământului, puterilor antropomorfe cosmice și întunecate, cu care se
aliaseră. Aceștia au fost cei mai străvechi gibborimi, „vitejii care au fost în
vechime, oameni cu nume" (Geneză 6:4); și care au devenit în a cincea rasă
kabirim; kabiri la egipteni și fenicieni; titani la greci, rakshasa și daitya
la rasele indiene.
Aceasta a fost originea secretă și misterioasă a tuturor
religiilor ulterioare și a celor moderne, în special venerarea Dumnezeului lor
tribal de către viitorii evrei. |
Adevăr Divin
