Studierea reacțiilor emoționale tipice
în comparație cu cele atipice
Un grup de cercetători au abordat o direcție
interesantă de studiu, întrebându-se ce se întâmplă atunci când experiența
emoțională devine confuză printr-o interpretare care poate fi contrară modului
în care trăim de regulă acea emoție. Tipicitatea se referă la cât de bine poate
exemplifica o anumită instanță categoria din care face parte. De exemplu, în
America de Nord, rândunica constituie un exemplu mai tipic pentru categoria
„păsări" decât pinguinul, care este un exemplu atipic. Unele teorii
presupun existența unei relații unu la unu între categoriile de emoții și
evaluarea acestora: frica și tristețea sunt neplăcute, în timp ce fericirea
este plăcută.
Cu toate acestea, noi ne trăim deseori sentimentele cu un
grad mai mare de ambiguitate. De exemplu, unele experiențe mai puțin tipice ale
fricii pot fi plăcute uneori, cum ar fi emoția înfricoșătoare a coborârii cu un
montagne russes sau senzația de entuziasm nervos trăită în fața unui public
numeros. Fericirea mai puțin tipică poate fi uneori neplăcută. Un exemplu ar fi
senzația de ușurare extenuantă trăită la încheierea unui proiect de durată sau
răgazul eliberator oferit de cuvintele de încurajare spuse de un prieten atunci
când suntem supărați (când schimbarea relativă spre o stare bună tinde să facă
tonul sentimentului mai puțin neplăcut).
Wilson-Mendenhall și colegii săi de la Universitatea
Northwestern i-au invitat pe participanții la studiu să se cufunde în scenarii
menite să inducă atât sentimente tipice, cât și atipice, de frică, tristețe sau
fericire, și apoi să evalueze cât de plăcute sau neplăcute au fost sentimentele
apărute. Pentru a examina variabilitatea din cadrul acestor trei categorii de
emoții, Wilson-Mendenhall și colegii au manipulat un aspect al experienței
emoționale pentru fiecare test. Ei au comparat frica neplăcută, tristețea
neplăcută și fericirea plăcută cu ceea ce au numit experiențe emoționale
atipice, precum frica plăcută, tristețea plăcută și fericirea neplăcută.
Deoarece aceleași părți ale creierului lucrează împreună pentru a crea diverse
experiențe emoționale, cercetătorii au construit ipoteza că aceleași părți ale
creierului vor fi implicate în toate cele trei categorii de experiențe
emoționale. Ei credeau că emoțiile atipice vor solicita mai mult rețeaua
modului implicit, „o vor încărca" mai puternic și, prin urmare, îi vor
scădea eficiența procesării.
Ceea ce au descoperit a fost că, atât timp cât scenariul
emoțional era însoțit de o valoare (tipică) predictibilă, rețeaua se comporta
normal. Pentru frică și tristețe, pe măsură ce scenariile deveneau mai
neplăcute, rețeaua a continuat să se comporte în parametrii normali. Același
lucru s-a întâmplat și cu scenariile fericirii. Cu cât acestea deveneau mai
plăcute, cu atât rețeaua continua să lucreze în parametri tipici.
Atunci când participanții au fost expuși la scenarii care
induceau frică, tristețe sau fericire atipică, rețeaua modului implicit a fost
mult mai activă. în cazul scenariilor tipice nu au existat cazuri în care
regiuni ale creierului să fi lucrat mai mult.
|