Pisica lui Dalai Lama și cele patru lăbuțe ale succesului spiritual

Dragă cititorule, ești o fire curioasă? Dacă ar fi să treci pe lângă un alcov tăinuit de o perdea, te-ai lăsa condus de instinct și ai da la o parte perdeaua sau te-ai strecura după ea ca să vezi ce ascunde?
Sau dacă, în timp ce mergi pe o stradă cunoscută, ti-ar ieși în cale o ușă care a fost mereu închisă, dar care astăzi este întredeschisă, te-ai opri să arunci o privire strașnică dincolo de ea sau măcar una scurtă? Și dacă după acea ușă ar fi un coridor misterios care duce la o curte secretă sau la o încăpere cu o lumină difuză și cu artefacte fascinante, ai fi tentat să te aventurezi înăuntru?

O, nu trebuie să spui nimic, căci știu deja răspunsul. Tu și cu mine avem ceva în comun. Nu ești genul de cititor — și cu siguranță că nici eu nu sunt genul de pisică — care să se mulțumească cu rutina. Doar avem minți iscoditoare, nu-i așa? Punem întrebări, descoperim lucruri. E de ajuns să găsim o cutie de carton în mijlocul camerei, că vom fi primii care vor sări în ea.
Și nu spun asta doar în sensul obișnuit, cum probabil ai și bănuit de altfel - iată un alt lucru pe care îl avem în comun: să ne delectăm în timp ce explorăm posibilitățile celei mai mari profunzimi.

- În tot acest timp..., arătă ea cu mâna spre afară, lista noastră de așteptare pentru copii care au nevoie de o pregătire elementară în IT este din ce în ce mai lungă!
Cu fălcile încleștate și o venă pulsându-i la gât, părea la capătul puterilor.
- Mă uit la fețișoarele lor și știu cât de multă nevoie au de ajutorul meu, dar pur și simplu nu pot să îndrept situația!
Își ridică mâinile spre cap.
- Am încercat orice în speranța că o să meargă ceva. Alți oameni promit solemn să facă una-alta. Îți pui toate speranțele pentru că îți dorești cu disperare să devină realitate...
Cu umerii căzuți, păru dintr-odată pe punctul de a se prăbuși. Ochii i se umplură de lacrimi. Se întoarse cu fața spre Dalai Lama, pe chip citindu-i-se nefericirea.
- Simt că dezamăgesc pe toată lumea, zise ea.
Sfinția Sa rămase tăcut pentru o clipă, învăluind-o cu atenția lui binevoitoare.
- Mai ales pe Sid, zise ea ușor, privind spre mine cu o afecțiune caldă, maternală, care îmi era mult mai familiară.
Am înțeles brusc ceea ce sesizase deja și Sfinția Sa și am simțit ca și cum se produsese în cameră o schimbare care ne-a făcut pe toți să ne dăm seama de ceea ce se discuta de fapt: cauza mai adâncă a nefericirii Serenei.
Atunci când Sid și Serena s-au căsătorit, nu au tăinuit dorința lor de a-și întemeia o familie cât mai repede posibil. La numai câteva luni de la
căsătorie, mulți dintre prietenii lor așteptau deja vestea că Sid și Serena vor avea un copil. Cu toate acestea, doi ani mai târziu lucrul acesta încă nu se concretizase.
- Ai vorbit cu Sid? întrebă ușor Dalai Lama.
- Vorbim despre asta tot timpul.
- Nu simte că... îl dezamăgești? Ea dădu din cap nefericită.
- Îl știți pe Sid. Nu ar spune niciodată așa ceva. Este un gentleman perfect.
Dalai Lama îi luă una dintre mâini într-ale sale cu cea mai mare blândețe.
- Adesea, cea mai mare suferință a noastră este cauzată chiar de noi înșine.
- Cauzată de noi înșine? zise ea, cu ochii mari.
- Poate din pricina atașamentului.
Expresia Serenei deveni plină de durere.
- Nu e ca și cum sunt disperată după un Maserati!
- Nu, nu, dădu din cap Sfinția Sa. Lucrurile materiale sunt doar una din sursele atașamentului. O cauză mai frecventă este atașamentul de rezultate.
- Rezultate?
- Să iasă lucrurile așa cum ne dorim.
- Și dacă nu este vorba numai despre mine? obiectă ea, retrăgându-și repede mâna dintr-ale Iu. Dacă sunt implicați alți oameni?
- Asta nu e o judecată morală..., încercă el s-o liniștească.
- Mie așa mi se pare! izbucni ea. Sună ca o judecată în toată regula!