„Aceasta face parte din Bucuria ta, Rabbi? a întrebat
Andrei, dezarmat total de reacția mea. Suntem lângă tine, ne risipim timpul, te
facem să îl pierzi pe al tău... și iată că tu râzi și ne îmbrățișezi! Nu mai înțeleg
nimic... De ce?”
‒ „De ce? Dar este foarte simplu! Numim asta iubire… și
iubirea asta, vezi tu, nu este în Cărți. Ș;i voi toți, auziți bine… Să știți că
va fi mereu ceva ce nu va fi în Cărți căci miile de forme ale iubirii se
inventează și se reinventează în fiecare clipă fără să putem să le imobilizăm
la umbra unui cuvânt sau a unei fraze. Ș;i acum, că s-a spus asta, ridicați-vă și
trăiți!”
„Voiam... să dau totul, să învăț Infinita Compasiune... o
altă Compasiune! Aceea care ar face să primim, printr-o altă ușă Eternitatea în
Sine, aceea care ar anihila diferit distanțele, aceea care, într-adevăr,
restituie întregii vieți simplitatea sa. Fără temple și sinagogi... fără preoți,
fără legi si prescripții... fără nimic altceva decât ritualurile spontane ale
sufletului și ale spiritului în fața Infinitului. Era atât de nebunesc?”
„Oh, nu voiam să cuceresc nimic, nu mai mult decât ceea
ce „Eternitatea” căuta prin mine, bineînțeles! Speram doar să protejez vieți și
să permit câtorva perle de iubire să se multiplice acolo unde era loc, acolo
unde îi aștepta ceea ce numim viitor. Poate mai mult încă decât în trecut, nu
încetam să constat că o Voință infinit superioară mie îmi scăpa și veghea
asupra a tot, dincolo de frământările umane.”
„A
învăța să gândești singur, a învăța să recunoști și să respecți sacrul vieții,
să înveți să-ți găsești în el în mod simplu locul tău, în armonie, a învăța să
nu mai fi în război nici cu sine, nici cu altul și în fine a te simți intim
legat la Divin în orice loc și în orice timp. Era deci atât de neconceput?”
În clipa de după, am pus piciorul pe
străduță. În unghiul acesteia, strânși la umbra unei arcade din piatră și a
cascadei sale de plante, vreo treizeci de bărbați și femei mă așteptau. Unii
erau așezați pe pământ, cu capul în mâini, unii se rugau deschis în timp ce
alții pălăvrăgeau cu voce joasă. Când m-au zărit, cei care au putut, au alergat
în direcția mea.
Îmi amintesc că doar i-am întrebat:
-„Ce ați venit să căutați aici?”
Așa cum mă așteptam, nu am obținut un
răspuns audibil. Nu îmi arătau decât răni și infirmități. Atunci am crezut că e
bine să-i duc puțin mai departe, acolo unde umbra era mai generoasă și punea în
evidență Acest lucru spre care voiam să-i conduc, fără ajutorul cuvintelor și
eu.
Era acolo o scară de piatră...I-am
invitat să se așeze, apoi i-am privit rapid fără să uit pe vreunul, nu pentru
chipurile lor, bineînțeles, ci pentru a percepe chiar și o strălucire de suflet
care ar ști să-mi livreze o poveste de iubire. Totuși, nici unul din cei pe
care i-am captat nu mi-a făcut acest cadou...
Da, acești bărbați și femei erau toți
cu adevărat blocați în suferința lor. Decisesem deja să vindec corpul lor dar,
în privința iubirii care le lipsea, nu puteam să o fac să înmugurescă pe
arborele sufletului lor. Vedeam cât le lipsea și cu câtă supărare o cereau, ei
care - fără măcar să fie priviți - trebuia fără îndoială că erau evitați prin
tot Ierusalimul...
Vedeam asta cu o acuitate infinită și
totul în ei îmi spunea că nu doar de iubire duceau lipsă cel mai mult ci de
voința de a da, și ei, puțin din această iubire pe care o cereau.
Ființa umană face un pas imens când
înțelege că echilibrul din tot ce este ține de schimb, de libera circulație a
aceluiași Val iubitor. Pentru a primi, trebuie să învățăm a dărui...
Oh, evident, nu această ignoranță îi
făcea în mod necesar infirmi și bolnavi, căci există o multitudine de bărbați
și femei al căror corp este robust și existența dulce fără a se preocupa de a
face să înflorească în ei darul de a iubi...Gândul meu nu era, cu certitudine,
acela al Saduceilor.
Ce am perceput într-o clipă, este că
toate cele și toți cei care erau acolo aveau sufletul obosit, atât de obosit
încât recunoscuse, într-un elan ce îi unea inconștient, urma unui parfum al
Soarelui, un turbion de Lumină ce putea schimba totul...
Așa că își dăduseră întâlnire acolo,
fără să o știe, pentru că din punctul de descurajare în care se găseau văzuseră
înmugurind lumina unei speranțe.
Mereu este important și minunat să
ajungi la a recunoaște clipa decisivă a unei chemări.
„Fiecare dintre noi, mi-a spus odată
venerabilul din Krmel, fiecare dintre noi vede într-o zi prezentându-i-se
posibila deschidere a apelor Mării din Edom...”
Reamintindu-mi aceste cuvinte, am
coborât treptele pe care luaseră loc apoi i-am privit încă o dată, fără să spun
nimic. Nu făcusem niciodată ceea ce mă pregăteam să îndeplinesc dar nu
m-am îndoit nici o clipă de capacitatea mea de a o realiza.
Era un asemenea soare de compasiune
dincolo de pieptul meu încât nu puteam să fac altfel decât să îl vărs într-o
explozie de tandrețe. Trebuia doar să îl ghidez...
Atunci, am luat o inspirație lungă,
am coborât forța până la baza spatelui meu, am învârtit-o și, brusc, am
propulsat-o până în inima mea încât Suflul imaculat să se degaje și să meargă
să-i acopere pe toți cei care erau acolo, în așteptare, în suferință... am
văzut acest Suflu virginal și L-am urmat în cursa Lui învăluitoare, iubitoare și
precisă...În sfârșit, am expirat pe nas, foarte încet, puținul aer ce rămănea
în pieptul meu. Asta a fost tot...
În fața mea, de la ultima până la
prima treaptă, nu mai era decât un torent de lacrimi. Chiar Eliazar și ceilalți
care rămăseseră mult în urmă nu și le-au putut reține.
Cochilii, carapace, platoșe tocmai se
fracturaseră simultan și știam intim că, în momentele ce aveau să urmeze, toată
dezordinea, toate plăgile și infirmitățile nu vor mai fi.
Era pentru mine momentul să plec, să
dispar în felul unui vânt care vine să măture niște nori și care își continuă
cursa. Ceea ce am și făcut la primele strigăte ce au urcat de pe scărița de
piatră. În aceeași mișcare, l-am invitat pe Eliazar și pe ceilalți să mă urmeze
prin labirintul străduțelor... |