Legături pierdute

CE PROVOACÃ DEPRESIA Șl ANXIETATEA? Și cum pot fi vindecate? Cunoscutul jurnalist Johann Hari a suferit de depresie din copilărie și a început un tratament cu antidepresive pe când era adolescent. I s-a spus că problemele sale erau cauzate de un dezechilibru chimic de la nivelul creierului. La vârsta adultă, după ce s-a specializat în științele sociale, a început să cerceteze dacă acest fapt era adevărat - și a aflat că aproape tot ceea ce Hari a descoperit în diferite locuri ale lumii cercetători care pot demonstra că depresia și anxietatea sunt cauzate de problemele cruciale și tot mai mari privind modul nostru de viață caracterizat de deconectare - deconectare de traumele din trecut, de oameni, de o muncă plină de sens, de natură, de viitor. În căutările sale. Hari a făcut înconjurul lumii: de la un incredibil laborator din Baltimore, la o comunitate Amish din Indiana, de la un cartier berlinez din care pornește o revoluție, la un oraș brazilian care a interzis anunțurile publicitare. Odată ce a dat de urma celor nouă cauze reale ale depresiei și anxietății, acestea l-au condus la oamenii de știință care au reușit să descopere acele soluții care chiar funcționează.

Introducere: Un mister 15

Partea I: Fisura din vechea poveste

1 Bagheta magică 31
2 Dezechilibrul 43
3 Excepția doliului 59
4 Primul steag de pe Lună 67

Partea a II-a: Deconectarea: nouă cauze ale depresiei și anxietății

5 Ridicarea steagului (Introducere la Partea a II-a) 83
6 Prima cauză: deconectarea de o muncă plină de sens 85
7 A doua cauză: deconectarea de alți oameni 99
8 A treia cauză: deconectarea de valorile importante 122
9 A patra cauză: deconectarea de traumele copilăriei 141
10 A cincea cauză: deconectarea de poziția socială și de respect 153
11 A șasea cauză: deconectarea de lumea naturală 162
12 A șaptea cauză: deconectarea de un viitor sigur sau promițător 173
13 A opta și a noua cauză: adevăratul rol al genelor și modificărilor creierului 186

Partea a III-a: Reconectarea. Sau un alt tip de antidepresiv

14 Vaca 205
15 Noi am construit acest oraș 210
16 Prima reconectare: față de alți oameni 226
17 A doua reconectare: prescripția socială 237
18 A treia reconectare: față de o muncă plină de însemnătate 250
19 A patra reconectare: față de valorile importante 262
20 A cincea reconectare: bucuria solidară și depășirea dependenței de sine 270
21 A șasea reconectare: conștientizarea și depășirea traumelor din copilărie 296
22 A șaptea reconectare: refacerea viitorului 301

Concluzie: Întoarcerea acasă 313
Mulțumiri 323

Dar dr. John Haygarth nu înțelegea cum. Tot ceea ce învățase pe parcursul pregătirii sale medicale sugera faptul că afirmația conform căreia durerea era o energie care putea fi eliminată în aer era o absurditate. Dar iată că pacienții îi spuneau că funcționează. Părea că doar un neghiob se putea îndoi de puterea tractorului.
Așa că John s-a hotărât să efectueze un experiment. La Spitalul General din Bath, a luat o bucată veche de lemn și a băgat-o într-o țeavă de metal. A creat astfel un „tractor" fals — unul care nu avea calitățile secrete ale celui original. Apoi, a mers la cinci pacienți din spital, care fuseseră paralizați de dureri cronice, inclusiv provocate de reumatism, și le-a spus că avea una dintre baghetele Perkins, deja faimoase acum, care i-ar putea ajuta. Așadar, în data de 7 ianuarie 1799, cu cinci distinși doctori prezenți ca martori, a trecut bagheta peste corpurile lor. Dintre cei cinci, a scris el puțin mai târziu, „patru dintre pacienți s-au considerat imediat, iar trei în mod remarcabil, vindecați de falsul tractor". De exemplu, un bărbat pe care îl durea genunchiul insuportabil de tare a început să meargă foarte ușor —- și le-a arătat, bucuros, doctorilor.
John i-a scris unui prieten, medic faimos în Bristol, și i-a cerut să încerce același experiment. Prietenul i-a răspuns după scurt timp, explicându-i că, spre uimirea sa, acest tractor fals — de asemenea, un băț îmbrăcat în metal — a produs aceleași efecte remarcabile. De exemplu, un pacient de 43 de ani, pe nume Robert Thomas, avea dureri reumatice la umăr atât de mari, încât nu mai putuse să își ridice mâna, de la nivelul genunchiului, de câțiva ani — de parcă i-ar fi fost bătută în cuie acolo. Dar, după patru minute de la trecerea baghetei peste el, și-a ridicat mâna câțiva centimetri. Au continuat să îl trateze cu bagheta, în următoarele zile, iar după o vreme putea să atingă căminul sobei. După opt zile de tratament cu bagheta, putea atinge o etajeră de lemn aflată la jumătate de metru deasupra căminului.
S-a întâmplat același lucru la pacient după pacient. Așa că se întrebau: Oare avea bățul acela o proprietate specială, pe care nu o cunoșteau înainte? Au încercat să schimbe experimentul, înfășurând un os în metal. A funcționat la fel. Au încercat să înfășoare o pipă de tutun în metal. „Același succes", a notat el, sec. „Nu am fost niciodată martorul unei farse mai mari decât aceasta; aproape că ne era teamă să ne privim în ochi unul pe celălalt", i-a scris un alt doctor, care a repetat experimentul. Și totuși, pacienții se uitau la doctori și le spuneau, cu sinceritate: „Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule".
Însă, în mod misterios, la unii pacienți, au observat că efectul nu dura foarte mult. După miracolul inițial, deveneau din nou paralizați. Oare ce se întâmpla?
La începutul cercetării mele pentru această carte, am petrecut mult timp citind dezbaterea științifică despre antidepresive, care a avut loc în revistele medicale, timp de peste două decenii. Am fost surprins să descopăr că nimeni nu pare să știe exact ce ne fac aceste medicamente, sau de ce — inclusiv oamenii de știință care le susțin cel mai mult. Există o contradicție uriașă între oamenii de știință, și nu s-a ajuns la niciun consens. Dar un nume apărea în discuție mai mult decât oricare altul, din câte îmi dădeam seama — iar atunci când am citit despre descoperirile sale, în lucrările lui științifice și în cartea sa The Emperor”s New Drugs, am avut două reacții.
În primul rând, am râs; afirmațiile sale păreau să fie absurde și contrare experienței mele directe, în nenumărate feluri. Iar apoi, m-am înfuriat. Părea să dărâme stâlpii pe care îmi construisem povestea despre propria mea depresie. Amenința tot ceea ce știam despre mine. Numele său era profesorul Irving Kirsch, iar, atunci când am ajuns să mă întâlnesc cu el în Massachusetts, era director adjunct într-un program important de la Școala Medicală Harvard.