Iată, de exemplu, o poveste în care mulți dintre noi ne
putem recunoaște: Joel a fost înșelat de prima lui mare iubire și, ca atare,
s-a simțit trădat, rănit, răvășit. Și-a revenit abia după multe luni. În
realitate, el nu s-a vindecat cu adevărat pentru că, de îndată ce întâlnește o
persoană de care simte că s-ar putea îndrăgosti, Joel dispare: „Cu cât relația
e mai frumoasă, mai tandră, mai reușită, cu atât mă simt mai speriat",
explică el. „De fapt, cu cât îmi face mai bine, cu atât știu că îmi poate face
și rău. Mi-a luat ceva timp, dar mi-am dat seama că întotdeauna ajung să
provoc, în mod voluntar sau involuntar, eșecul relației."
E aberant, dar eficient: dacă nu-și oferă ocazia de a se reîndrăgosti, Joel
nu-și asumă nici riscul de a suferi un nou eșec. Acest comportament îl
protejează de orice, inclusiv de bucuria de a iubi și de a fi iubit. Este o
poveste universală, despre care Serge Gainsbourg a făcut un cântec foarte
frumos sau dezolant, dacă vreți: Fug de fericire, de frică să nu dispară...
Ca să nu mai vorbim despre toate acele obiceiuri, aproape insignifiante la
început, care sfârșesc prin a deveni mortale. Fumătorii cunosc bine micul
mecanism perfid al dependenței: când apare angoasa, ne aprindem automat o
țigară. Ne calmează pentru câteva clipe. Ne face bine, pe loc. Dar odată țigara
stinsă, angoasa revine. Și reîncepe să crească, să tot crească, determinându-ne
să mai aprindem o țigară... La sfârșitul zilei, am fumat un pachet sau mai
mult. Spre sfârșitul vieții, vom fi fumat sute de cartușe, sporind în mod
considerabil riscul de a dezvolta un cancer pulmonar. Țigara este un
„instrument de supraviețuire" ce ne ajută să gestionăm angoasa. Dar care
ne ucide la foc mocnit...
Mecanismul e același în toate dependențele: de alcool, de droguri, de
medicamente, de mâncare, de sport, de jocuri... Dar și cazul altor obiceiuri, a
căror nocivitate e mai puțin vizibilă. Unii s-au învățat să strige pentru a se
face auziți. Și strigătele lor ajung să epuizeze și să devasteze taman acea
celulă familială de care ei sunt foarte atașați, totuși. Alții mint din reflex
și minciunile lor distrug existența. Alții trișează din obișnuință, fără ca
măcar să știe de ce o fac.
Și asta nu este tot. Pe lângă aceste comportamente aberante, aceste obiceiuri
care devin mortale, trebuie menționată existența unor condiționări religioase,
culturale sau familiale, justificate în momentul instaurării lor, dar care
și-au pierdut rostul, de fapt. Ele nu mai reprezintă altceva decât repetări ale
unei tradiții, niște „deprinderi" transmise, fără ca cineva să le mai
poată explica utilitatea. Am să îi las fiecăruia libertatea de a explora
ritualurile și obiceiurile propriei sale religii - este un subiect extrem de
sensibil pentru unii. În rest, mă gândesc, de exemplu, la interdicția
categorică aplicată unei mezine, și anume de a se căsători înaintea surorii mai
mari. Am cunoscut, în cabinetul meu, femei al căror destin a fost frânt din
cauza acestui principiu care nu-și mai găsește nicio altă justificare decât
aceea a tradiției. Mă gândesc, de asemenea, la toate acele principii de
educație care îi limitează pe copii și le oferă o imagine puternic
condiționată, și adeseori maniheistă, despre lume și despre viață; la toate
acele secrete, la toate acele lucruri care nu trebuie spuse „pentru că nu se
cuvine" și care otrăvesc familiile, generație după generație; la acele
obiceiuri oarecum „folclorice" care îi amuză pe toți, dar care pot face
ravagii în cazul unora. |
Adevăr Divin
