Atunci când ne gândim la moarte, ne gândim la ceva definitiv, un mister pe cât de întunecat, pe atât de nepătruns, cel puțin cu rațiunea umană. Și totuși, nimic în natură nu se naște pentru a muri, ci pentru a renaște. Ciclul vieții și al morții se repetă la infinit în tot ceea ce ne înconjoară: apusul e urmat de răsărit, sămânța înmormântată târziu în toamnă răsare verde primăvara, pulsațiile emise la moartea unei stele expulzează materie care va forma viitoarele generații de corpuri cerești. Viața
se află în Om de la însuflețirea materiei, iar moartea de la Cădere. Cel mai
prețios, dar și cel mai greu blestem, se înlănțuie inexorabil, însă acest lucru
asigură mersul înainte. În fiecare moment noi murim și renaștem câte un pic. Se
pot, așadar, organele regenera? Da, în fiecare secundă mor și se nasc părticele
minuscule de ficat, pancreas, inimă, piele, creier... Este acesta un miracolul?
Este un firesc al Creației, care e în continuă devenire, transfigurare și alchimizare. Miracolul este ca noile celule să fie întotdeauna
superioare celor care au murit, eliberate de furia, tristețea, ura, frica și
boala celor de dinaintea lor. Suntem aceiași și totuși mereu alții pe Drumul
nostru către Desăvârșire, parcă nici nedându-ne seama când anume lutul se
transformă în Lumină.
|