– „Ce este imposibil? Sentimentul unei greșeli care se moștenește
din generație în generație? Povara unei vinovății pe care o întreținem și pe
care o mărim numai prin forța gândurilor noastre? Toate astea... acesta este
mecanismul suferinței noastre în această lume.
De acolo de unde vin, m-au făcut să cred că elaborăm noi
înșine otrăvurile care ne îmbolnăvesc, dar că acuzăm de acest lucru întotdeauna
pe ceilalți. Dacă vrem să ne vindecăm, trebuie să ne iertăm pe noi înșine. Nu știu
de ce suntem în seara asta aici, dar știu că dacă vrem să fim în pace cu altul,
trebuie să fi gustat deja pacea în sine, să o fi instalat acolo.”
– „Ce am să-mi iert?! a reluat
Gulim cu resentiment. Strămoșii noștri sunt cei care au greșit...”
– „Ș;i cine îți spune că nu erai tu
însuți strămoșul strămoșului tău?”
– „Aici ca pretutindeni unde ne
ducem, Svame, suntem numiți Hanabadosh; ceea ce vrea să spună că noi nu facem
parte dintre cei care trăiesc în țara aceasta, că noi suntem impuri.”
– „Atunci, sora mea, trebuie să vă
decideți să vă simțiți puri. La fel de puri ca și ceilalți, în cerul sufletului
vostru, acolo unde totul se gravează și să faceți totul pentru asta. Eternul nu
ne pedepsește niciodată... Știe bine că suntem suficient de capabili să o facem
noi înșine. Cine înțelege că libertatea pe care El ne-o dă merge până la a ne
construi propriile noastre închisori? Sunt cele pe care ni le fabricăm pentru
noi singuri și cele pe care ni le ridicăm în complicitate cu poporul nostru.
Întrebarea
este deci „Vrem noi să fim liberi sau ne simțim obligați să scoatem apă mereu
din același puț?”
Ceea
ce mi se păru a fi un număr mare de preotese intonau deja cânturi cu accente
extrem de învăluitoare. De îndată ce am intrat, mama mea a fost rugată să mă
dea lor, trecut din brațe în brațe.
Fascinat de vălul albastru și ușor care le acoperea obrazul, am rămas fără
reacție, ca și cum o parte din sufletul meu asista conștient și senin la
spectacolul care se juca acolo.
Mama mă luă din nou în brațele ei, după care am fost introduși într-o altă sală
în centrul căreia alte femei întrețineau o flacără pe un trepied de metal al
cărei fum ieșea pe o gaură circulară din tavan. Aerul era aproape irespirabil,
prea încărcat de tot felul de parfumuri.
Din fericire, ne-am continuat drumul spre o a treia sală...
De îndată ce i-am trecut pragul, i-am simțit atmosfera evident solemnă. în
jurul unei maiestuoase vaci albe se aflau trei bărbați și o femeie. Toți mi-au
părut foarte în vârstă deoarece fețele lor aveau o piele veche, ridată.
Și femeia și bărbații nu purtau decât o bucată de pânză lungă de in alb, ornată
de un tiv stacojiu. Un șnur, stocojiu și el, le atârna de la umărul drept la
șoldul stâng... însemnul sacerdoției lor. Bătrâna avea fața și bustul acoperite
pe de-a-ntregul de cenușă.
Ochii mei nu au putut decât să se fixeze pe vaca frumoasă și mare care era în
centrul atenției și grijilor susținute. Coarnele enorme erau acoperite de aur
în timp ce gâtul era ornat cu un colier impresionant de flori roz.
Legat de un țăruș de piatră, animalul nu mișca, indiferent, fără îndoială, față
de ritualul în al cărui centru se afla. În fața lui, am început să așteptăm în
tăcere...
Răstimp de câteva momente lungi, ceremonia păru că se limitează la câteva psalmodieri
apoi, în sfârșit, preoteasa a început să înconjoare vaca cu un pas rapid în
timp ce o stropea cu apă.
Cinci ture, poate șase... și tot fără nicio reacție...
Dintr-odată, preoteasa se opri, puse o mână între coarnele animalului și se
apucă să tremure ca și cum ar fi fost cuprinsă de vreo boală. Cei trei preoți
se îndepărtară și, imperturbabili, o lăsară să cadă la pământ.
Părinții mei și unchiul Yussaf, nici ei nu păreau surprinși și se traseră puțin
deoparte. În acest timp, mama mă ținea în brațe, cu spatele lipit de pieptul ei
ca și cum nu ar fi vrut să pierd nimic din scenă. Simt și acum căldura
respirației ei mângâindu-mi creștetul capului...
Într-una din sălile pe care le traversasem înainte cânturile au început să
crească rapid în intensitate. Sunetul profund ritmat al bătăilor de tobă s-a
alăturat cânturilor... La un moment dat, în sfârșit, bătrâna începu să
gesticuleze pe pământ, apoi să emită frânturi de cuvinte guturale. Atunci, unul
dintre preoți a îngenuncheat lângă ea să audă mai bine...
Apoi, totul s-a precipitat. Îmi amintesc că am plâns când acel preot a venit și
m-a smuls fără menajamente din brațele mamei ca să mă așeze pe dale, aproape de
femeia care continua să se zbată în timp ce scotea sunete aparent dezarticulate.
O mână s-a agățat imediat de trupul meu, era a ei... Când ne-am atins,
preoteasa în transă a tăcut imediat , la fel ca și mine... o liniște destul de
îndelungată s-a instalat în sală, o liniște pe care a întrerupt-o în sfârșit
bătrâna, pronunțând foarte distinct două sau trei cuvinte.
Cineva a început imediat să agite smirnă deasupra noastră, încă întinși pe
pământ și apoi unul dintre preoți m-a luat de acolo cu blândețe de data asta,
ducându-mă spre fundul naosului1 unde mă depuse în fața câtorva obiecte și a
tăblițelor de argilă, asemănătoare cu cele din ajun.
Cu fața spre pământ, i-am auzit pașii îndepărtându-se, apoi cei ai altor
persoane... și, în final, s-a auzit scârțâitul unei uși înainte de a se trânti
sec. |
Adevăr Divin
