Minunea a avut loc în 2006, după cum am mai spus. Codexul
este în prezent conservat la Fundația Bodmer din Geneva, așteptând să fie depus
la Muzeul copt din Cairo, operație prevăzută inițial pentru 2009.
Codexul, căruia i s-a stabilit vechimea cu carbon 14, datează din secolul al
III-lea d.Hr., dar este traducerea în limba coptă a unui original grecesc, de
negăsit până acum, datând și el din secolul al II-lea - se știe acest lucru
deoarece Irineu de Lyon la menționat la sfârșitul secolului al II-lea. Este,
așadar, vorba de un text contemporan cu începutul creștinismului. Mormântul în
care a fost îngropat în Egipt conținea, după cum am văzut, și alte manuscrise. Ansamblul
era format din texte creștine canonice și altele aparținând curentului creștin
gnostic, plus un tratat grecesc de matematică. Toate acestea ne fac să credem
că era mormântul unui erudit gnostic, probabil interesat de ezoterism.
Celelalte texte gnostice erau, spre deosebire de Evanghelia lui Iuda, deja
cunoscute; unele dintre ele se găseau printre manuscrisele descoperite în 1945
la Nag Hammadi, la nord-vest de Luxor.
Și în acel caz, textele ezoterice stăteau alături de cele ale gnosticismului
creștin, cum ar fi Evanghelia lui Toma sau Prima Apocalipsă a lui Ioan, toate
respinse de Biserica oficială. Este adevărat că, de-a lungul timpului,
gnosticismul s-a amestecat treptat cu ermetismul.
Nimic surprinzător. Curentul gnostic - de la cuvântul din greaca veche gnosis,
„cunoaștere" - constituia o mișcare creștină influentă. Cunoașterea lui
Dumnezeu, afirma el, era rezervată unor aleși grație unei receptări directe,
imediate, a divinului, nu prin intermediul tradiției, pe care pretindea să o
dețină curentul rival. Acesta din urmă, mișcare apostolică, avea să iasă în
cele din urmă învingător în fața tuturor celorlalte din sânul Bisericii în
formare. Mișcarea pretindea că deținea tradiția transmisă în linie directă de
apostolii lui Hristos. Cunoașterea gnosticilor însă, un fel de iluminare
interioară rezervată inițiaților, întreținea o relație de proximitate, de
simpatie naturală cu ezoterismul... După părerea lui April D. DeConick,
specialist în studii biblice și gnosticism, unii gnostici practicau, în afara riturilor
Bisericii apostolice, propriile rituri în cercuri proprii. De aceea, spune ea,
„ar putea fi comparați cu creștinii care, în zilele noastre, fac parte și din
francmasonerie".
Cele 26 de file ale Evangheliei lui Iuda ne înfățișează o viziune asupra lumii
și a universului, o cosmologie complet diferită de cea pe care o găsim în
Biblia canonică. Această viziune asupra lucrurilor era totuși împărtășită de
curentul creștin gnostic și, dacă acesta s-ar fi impus în fruntea Bisericii, în
loc să fie respins, ar fi existat mari șanse ca o astfel de viziune să ne pară
foarte familiară astăzi. Vom vedea, mai departe în carte, că această concepție,
care nouă ni se pare ciudată, a continuat, după toate aparențele, o existență
subterană, marginală și că a fost cât pe ce să revină la suprafață și chiar să
se impună, după mai multe secole, în Occident.
În cosmologia gnostică, nu Dumnezeu, Dumnezeul transcendent al religiilor
evreiască, creștină și musulmană, a creat lumea, ci un demiurg rău, acel
Dumnezeu invidios, Yahve, pe care îl vedem acționând în acea parte a Bibliei pe
care creștinii o numesc Vechiul Testament (și care este „cartea", Biblia
evreilor). Speculațiile gnostice asimilează această divinitate colerică cu
îngerul decăzut Lucifer, purtătorul de lumină care s-a desprins de Dumnezeu
pentru că, plin de aroganță, dorea să-l egaleze, să rivalizeze cu El și, putem
să ne gândim, chiar să-l detroneze. „Nu există alt Dumnezeu afară de
mine", declară cu orgoliu și aroganță - cel puțin pentru creștinii gnostici
- Yahve în Deuteronom. |
Adevăr Divin
