Învățăturile lui Gurdjieff pentru A patra cale

În 1915, Uspenski l-a întâlnit pe Georges Gurdjieff și și-a dat seama imediat că acesta deținea acea cunoaștere pe care o căutase atât de departe. A devenit elevul lui Gurdjieff, care l-a învățat timp de zece ani principiile celei de-a patra dimensiuni. Învățătura avea ca fundal declinul ordinii sociale din Rusia, care, într-un anume fel, o completa. „Munca”, așa cum o numea Gurdjieff, nu putea să aibă loc decât sub presiune; nimic nu putea fi considerat ca fiind câștigat și elevii erau supuși la teste esențiale care vizau să impună spiritualul în fața fizicului.

Conștiința omului, oricum am privi-o, nu rămâne niciodată identică. Ea este ori prezentă, ori absentă. Momentele privilegiate de conștiință creează memoria. De celelalte momente, omul pur și simplu nu-și amintește.
Aceasta, mai mult decât orice altceva, creează iluzia unei conștiințe permanente sau a unei percepții continue de sine.
Unele școli actuale de psihologie neagă cu totul existența conștiinței, neagă până și utilitatea unui astfel de termen, dar este vorba aici de lipsă de înțelegere în exces.
Alte școli - dacă merită totuși acest nume - vorbesc despre stări de conștiință, subînțelegând prin asta gânduri, emoții, impulsuri motrice și senzații. Aceasta rezultă dintr-o eroare fundamentală: confundarea conștiinței cu funcția psihică. Ne vom ocupa mai târziu de acest subiect.
În realitate, în majoritatea cazurilor, gândirea modernă se bizuie mai departe pe vechea formulare conform căreia conștiința nu cunoaște grade. Recunoașterea generală, deși tacită, a acestei idei, contrazisă totuși de un număr mare de descoperiri ulterioare, a împiedicat multe observații posibile despre variațiile de conștiință.
De fapt, conștiința prezintă grade foarte vizibile și observabile; în orice caz, vizibile și observabile în noi înșine.
Este vorba întâi de problema duratei: Cât timp am fost conștienți?
Apoi, de frecvența acestor apariții ale conștiinței: De câte ori am fost conștienți?
În fine, de amplitudinea și profunzimea sa: de ce anume am fost conștienții Aceasta poate să varieze mult odată cu dezvoltarea interioară a omului.
Este de-ajuns să examinăm primele două probleme ca să înțelegem ideea unei evoluții posibile a conștiinței. Această idee este legată de un fapt esențial, bine cunoscut de vechile
școli psihologice, știut, de exemplu, de autorii Filocaliei, dar ignorat complet de filosofia și psihologia modernă din ultimele două-trei secole. Este vorba despre faptul că, prin eforturi speciale și un studiu special, se poate obține o conștiință continuă și controlabilă.
Voi încerca să explic cum poate să fie studiată conștiința. Luați un ceas și observați minutarul, rămânând conștienți de voi înșivă și concentrându-vă asupra gândului următor: „Sunt Piotr Uspenski", „Sunt aici acum". Încercați să nu vă gândiți la nimic altceva, observați doar mișcarea minutarului și fiți conștienți de voi înșivă, de numele vostru, de existența voastră și de locul în care vă aflați. Alungați orice alt gând.
Dacă sunteți perseverenți, veți fi în stare să faceți asta 2 minute. Aceasta este limita conștiinței voastre. Și dacă, imediat după aceea, încercați să repetați experiența, o să vi se pară mai grea decât prima dată.
Această experiență arată că un om, în starea sa normală, printr-un efort mare, poate să fie conștient de un subiect (el însuși) cel mult 2 minute.
Deducția majoră pe care o putem formula din această experiență, dacă o efectuăm corect, este că omul nu e conștient de el însuși. Iluzia pe care o are - aceea că e conștient - este creată de amintire și de procesele de gândire.
Un om, de exemplu, se duce la teatru. Dacă are acest obicei, nu este în mod special conștient că se află acolo unde e, cu toate că poate să observe și să vadă lucrurile, că poate să-i placă sau nu spectacolul, să și-l amintească, să-și amintească oamenii pe care i-a întâlnit acolo și așa mai departe.

„Nimic mai ușor de sacrificat!" se va spune. Dar, în realitate, oamenii ar sacrifica orice mai degrabă decât propriile emoții negative. Nu există plăcere sau delectare pe care omul să nu fie gata s-o sacrifice din motive mărunte, în schimb, nu-și va sacrifica niciodată suferința. Și, într-un fel, este explicabil. Destul de superstițios, omul se așteaptă să câștige ceva când își sacrifică plăcerile, dar nu așteaptă nimic de la sacrificarea propriei suferințe. Are mintea plină de idei false despre suferință: persistă să creadă că suferința îi este trimisă de Dumnezeu sau de zei ca să-l pedepsească sau să-l educe, și îi va fi chiar frică să audă de posibilitatea de a se lipsi de suferință într-un mod atât de simplu. Ceea ce face această idee și mai greu de admis este existența unui număr mare de suferințe de care omul nu poate să se dezbare; fără a mai pune la socoteală multe alte suferințe care sunt bazate numai pe imaginație și la care el nu poate și nici nu vrea să renunțe, cum ar fi ideea de nedreptate sau credința conform căreia ar fi posibilă suprimarea nedreptății. În plus, multe persoane nu au alte emoții decât cele negative. Toate „eurile" lor sunt negative. Dacă le-am înlătura emoțiile negative, ar risca să se prăbușească sau să dispară cu totul. Și ce-ar mai fi viața noastră dacă ar fi lipsită de emoții negative? Ce ar mai fi ceea ce numim artă, teatru, dramă? Ce ar mai fi majoritatea romanelor? Din păcate, nu există posibilitatea ca emoțiile negative să dispară; emoțiile negative nu pot fi stăpânite și nu pot să dispară decât cu ajutorul unor cunoștințe de școală și al unor metode de școală. Lupta împotriva emoțiilor negative face parte integrantă din disciplina de școala și este strâns legată de ansamblul muncii de școală. Dacă emoțiile negative sunt artificiale, contra naturii și inutile, de unde pot să provină? Deoarece nu cunoaștem originea omului, nu suntem în măsură să discutăm despre această problemă și putem să vorbim despre emoțiile negative și despre originea lor doar în raport cu noi și cu viața noastră. De exemplu, observându-i pe copii, putem să remarcăm că le sunt insuflate emoțiile negative și că le înyață de la sine imitându-i pe adulți sau pe cei mai mari decât ei. Dacă, din primele zile de viață, un copil ar putea să fie înconjurat de oameni lipsiți de emoții negative, ar fi proba-bil și el lipsit de ele sau ar avea atât de puține, încât ar putea să fie ușor controlate printr-o educație corectă. Dar, în viața reală, lucrurile se petrec cu totul altfel și, prin toate exemplele pe care le poate vedea și auzi, din lectură, filme etc, un copil de aproximativ 10 ani cunoaște deja toată gama emoțiilor negative și poate să și le imagineze, să le reproducă si să se identifice cu ele la fel de bine ca un adult. La adulți, emoțiile negative sunt întreținute de constanta lor justificare și glorificare în literatură și artă, precum și de autojustificarea și complezența față de noi. Nici când ajung să ne exaspereze tot nu credem că este posibil să ne eliberăm de ele. În realitate, avem asupra emoțiilor negative mai multă putere decât ne închipuim, mai ales din momentul în care știm cât sunt de periculoase și cât de urgentă este lupta cu ele. Dar găsim prea multe scuze ca să le justificăm și înotăm când în marea de egoism, când în cea a compătimirii de sine, găsind greșeli peste tot, numai la noi nu.
Întors acasă, își aduce aminte că a fost la teatru și, bineînțeles, că a fost acolo conștient. Nu are nicio îndoială în această privință și nu-și dă scama că propria-i conștiință ar...