Adăugăm acestor prieteni un personaj marcant care
inaugurează corespondența lui Spinoza, începând cu vara lui 1661: Henry
Oldenburg. Acest învățat german trăiește în Anglia, unde e cofondator, în 1660,
al faimoasei Royal Society care întreține de-a lungul anilor principala rețea
europeană de circulație a ideilor și a descoperirilor științifice. Joacă un rol
major în răspândirea ideilor lui Spinoza de-a lungul și de-a latul Europei
științifice; s-au păstrat din corespondența celor doi bărbați treizeci și una
de scrisori.
Spinoza începe scrierea Tratatului despre îndreptarea intelectului, înconjurat
de această cohortă consistentă de prieteni și discipoli la Rijnsburg, cărora le
transmite cugetările care vor da naștere la două lucrări. Tratatul scurt despre
Dumnezeu, despre om și despre fericirea lui nu este publicat în timpul vieții,
mai mult ca sigur pentru că va relua și va dezvolta ulterior ideile esențiale
în Etica. Apoi o carte editată în 1663, al cărei titlu este, mai mult ca sigur,
unul dintre cele mai lungi și mai alambicate din istoria filosofiei: Partea
întâi și a doua a principiilor filosofice ale lui Descartes demonstrate după
metoda geometrică urmate de meditațiile metafizice.
Am avut deja prilejul s-o semnalez: opera lui Descartes a avut o înrâurire
indiscutabilă asupra întregii intelighenții europene a veacului al XVII-lea,
iar asupra lui Spinoza în mod deosebit. Matematician și fizician, Descartes a
căutat să desprindă filosofia de teologia creștină, căreia îi era supusă de la
sfârșitul Antichității. Din acest punct de vedere, poate fi socotit drept
părintele filosofiei moderne. El eliberează reflecția filosofică de sub tutela
autorității teologice și îmbină metoda demonstrativă cu matematica. Astfel, la
drept vorbind, deschide un tărâm uriaș de cercetare atât în domeniul filosofiei,
cât și al științelor, cărora le oferă o metodă reducționistă și deductivă
rodnică. Între 1629 și 1649, trăiește în Olanda, unde publică esențialul operei
sale. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, marea parte a gânditorilor
care vor să reflecteze în mod liber și să îmbine filosofia cu știința se
definesc drept „cartezieni", fără să îmbrățișeze însă neapărat toate
ideile lui Descartes. La fel procedează și Spinoza. In această primă lucrare,
aduce un omagiu marelui filosof francez care a deschis o cale nouă, dar îi cere
și prietenului său, Louis Meyer să precizeze în prefață că nu îmbrățișează
principiile lui Descartes în multe domenii: „Nimeni nu trebuie să creadă că
autorul își răspândește aici propriile idei sau măcar pe cele pe care le încuviințează;
chiar dacă le socotește pe unele corecte sau mărturisește că a mai adăugat și
de la el, cele pe care le consideră false le respinge și are o părere total
contrară." Vom vedea pe parcurs care sunt aceste divergențe esențiale.
Dacă principala influență asupra tânărului Spinoza se vădește a fi gândirea lui
Descartes, putem să ne facem o idee exactă privind ceilalți autori care-i rețin
atenția, trecându-i în revistă biblioteca al cărei inventar a fost făcut după
moartea sa de notarul însărcinat cu scoaterea la licitație a puținelor bunuri. Ea
conținea o sută cincizeci și nouă de cărți, de genuri diverse: Biblia și
religia iudaică; lucrări științifice: medicină, anatomie, matematică, fizică și
optică; literatură spaniolă (Cervantes); poeți, autori comici și istorici
latini (Ovidius, Virgilius, Tacitus, Cezar, Titus Livius, Cicero, Flavius
Iosefus, Plinius etc); și foarte puține cărți de filosofie: Retorica lui
Aristotel, o lucrare de Lucretius, câteva lucrări ale stoicilor și ale lui
Descartes, Principele de Machiavelli. |
Adevăr Divin
