| Capitolul 4
CUM S-A
ÎNCROPIT ECHIPAJUL EXPEDIȚIEI
În
timp ce membrii echipajului „Șvabiei", aflați în portul da Horta din
Azore, au primit senzaționala veste că urmează, la mijlocul lui decembrie,
1938, să se îndrepte către Antarctida, Alfred Ritscher muncea de zor. Pentru
el, pregătirile expediției se aflau în plină desfășurare. Era catastrofal de
puțin timp, de aceea se muncea peste 12 ore pe zi.
La acea dată, Ritscher primise deja un ajutor substanțial din partea
„Lufthansa". In septembrie, această companie aviatică a demarat o
cercetare științifică, obiectul căreia era, ce fel de amestec de carburant era
cel mai potrivit pentru utilizare în Antarctica. S-a luat drept obiectiv, că
motoarele avioanelor trebuie să funcționeze impecabil chiar și la minus 50 de
grade. A fost începută pregătirea pentru reparațiile hidroavioanelor
„Borei" și „Passat", care trebuiau să se efectueze în atelierele
„Lufthansa", aflate în Travemiinde. Piloții trebuiau să îndeplinească
misiuni cu cea mai mare răspundere în timpul expediției antarctice. Punând
accent pe specificul misiunii lor, au fost realizate unele modificări
constructive ale avioanelor. In special, au fost dotate cu frâne de aterizare
speciale, care permiteau, la nevoie, aterizarea pe gheața antarctică. In afară
de asta, pe avioane trebuiau montate lansatoare speciale de săgeți.
La acest aspect merită să ne oprim mai în detaliu. Una dintre sarcini, pusă în
stadiul pregătirilor expediției în fața căpitanului Ritscher, a fost găsirea
unei întreprinderi care ar putea fabrica aceste săgeți repede și nu foarte
scump. Ce reprezenta acest obiect? Acestea trebuiau să fie săgeți de 1,2 până
la 1,5 metri, fabricate dintr-un metal ușor. Pe o parte trebuia să aibă un
steguleț cu svastică. După lansare, această săgeată trebuia să cadă în picaj în
jos, astfel încât să se înfigă în zăpadă sau în gheață, marcând astfel cu
steagul celui de-al Treilea Reich teritoriul pe care trebuia să-l survoleze
piloții. Când Ritscher se ocupa de găsirea unei fabrici sau întreprinderi
potrivite, exista doar o schiță, nu au fost făcute niciun fel de calcule. La
acea vreme, în Germania erau multe firme care fabricau steaguri și stegulețe cu
svastică. Dar în acest caz, era vorba despre un obiect de o construcție
specifică.
În ajutorul lui Ritscher, a sărit conducerea „Lufthansa". Prin intermediul
ei, de onorarea comenzii s-a apucat compania „Dornier", care se afla în
Friedrichshafen, lângă lacul Bodensee (lacul Constanța). Mai mult, prin
intermediul lui Volthat, „Lufthansa" a reușit să convingă conducerea
Luf-twaffe să realizeze teste, în timpul cărora să se stabilească care este
rata de reușită a săgeților lansate din zbor să se înfigă în pământul tare.
Săgețile trebuiau să fie dotate cu un vârf greu de oțel, de 30 cm lungime, și
cu trei stabilizatoare răsucite, unul dintre care trebuia să îndeplinească
rolul de steag. Asta nu era o ciudățenie a național-socialiștilor - cu ajutorul
acestor săgeți se voia marcarea teritoriului antarctic, la care râvnea al
Treilea Reich.
Nu se poate spune că săgețile au devenit produs real imediat. Au fost fabricate
câteva modele diferite, care mai întâi erau testate de piloții militari în
Travemiinde, apoi, în diverse aerodroame. Fabricarea săgeților care, în final,
au ajuns în Antarctica a trecut de câteva etape. Produsele își modificau forma,
greutatea, culoarea. |
Adevăr Divin
