Evanghelia Mariei

Nenumărate sunt Evangheliile inventariate de către istoricii originilor creștinismului; Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan sunt cele mai cunoscute și rămân în anumite biserici ca singurele „autorizate” să ne transmită ecourile și interpretările evenimentelor și învățăturilor care ar fi avut loc în Galileea și Iudeea acum mai bine de douăzeci de secole. Descoperirile mai recente – în 1945 – ale bibliotecii de la Nag-Hammadi din Egiptul de Sus ne permit astăzi să ne lărgim perspectivele și să ne îmbogățim cunoașterea cu anumite aspecte ale creștinismului până acum „ocultate” sau profanate.
Dincolo de interesul teologic, filosofic, etic pe care-l vom avea de „imaginat” cugetând asupra acestui text aparținând creștinismului originar, ar trebui să ne reamintim și de interesul său istoric și de informațiile prețioase pe care ni le furnizează despre primele comunități creștine. Reflecțiile și conflictele lor ne lasă să întrevedem, din nefericire, excluderea femininului și, prin urmare, diferite moduri și practici de cunoaștere care îi inspirau pe acești primi creștini.
Poți să iubești într-o manieră „dumnezeiască” toate ființele și chiar pe dușmanii tăi, după modelul propus de Yeshua; dar dragostea umană are preferințe, adică afinități, rezonanțe, intimități, care nu sunt posibile cu toată lumea:
„Învățătorul o iubea pe Maria mai mult decât pe toți ceilalți discipoli, uneori chiar o săruta pe gură. Discipolii L-au văzut iubind-o pe Maria astfel și I-au zis: «De ce o iubești mai mult decât pe noi toți?» Iar Învățătorul le-a răspuns: «Cum se face că nu vă iubesc așa de mult precum pe ea?»”
Aceste câteva rânduri i-ar putea încă șoca pe cei care nu cunosc textele fondatoare ale creștinismului. Nu este vorba aici în niciun caz de a intra în vreo polemică. Unii afirmă că Iisus ar fi trebuit să fie „obligatoriu” căsătorit din moment ce predica în sinagogi și că, după tradiția evreiască, un om necăsătorit era considerat ca fiind incomplet și neascultător față de poruncile lui Dumnezeu și nu putea predica în sinagogi. Cu atât mai mult, nu putea să fie preot și să intre în locurile cele mai sfinte din Templu.

TRADUCEREA 23
COMENTARIU 35

PAGINA 7 37
PAGINA 8 61
PAGINA 9 95
PAGINA 10 135
PAGINA 15 169
PAGINA 16 185
PAGINA 17 207
PAGINA 18 227
PAGINA 19 243

O lipsă de energie, un fel de permisiune pentru toate complezențele.
- Ce ar fi Adevărul dacă nu ar fi de asemenea bunătate, iubire, compasiune?
Asprime, un fel de permisiune pentru toate fanatismele și pentru toate inchizițiile.
- Ce ar fi frumusețea dacă nu ar fi de asemenea expresia unui adevăr și a unei bunătăți?
Un estetism, un fel de permisiune pentru tot ceea ce strălucește și nu luminează, un foc de artificii.
Binele este integrarea Frumosului, a Binelui și a Adevărului. El este Principiul Suprem, un fel de permisiune pentru Ființă. Această Ființă care nu se poate manifesta decât în spațiul liber al unei inimi, al unui trup și al unei inteligențe golite de orice iluzie, adică de orice grandoare, de orice înfumurare, în care tocmai Ființa nu are loc pentru a exista, fiind împiedicată sau stânjenită în robele prea strâmte ale aparenței.
„Iată de ce Binele a venit printre voi;
El a contribuit la elementele naturii voastre
pentru a o reuni cu originile ei.”

Binele a venit printre noi „și noi am văzut gloria sa”, Kavod-ul său, după cum spun ebraicii, strălucirea Prezenței Sale. „Glorie filială, plină de har și de adevăr, Celui născut din Tatăl”, după cum spunea și Evanghelia lui Ioan (Ioan 1,14).
Ceea ce Învățătorul vine să ne înapoieze, însămânțându-și învățăturile în elementele naturii noastre (sperma Theou), este filiația noastră pierdută, punerea în rezonanță cu Ființa necreată din care ne tragem, Tatăl „pe care nimeni nu L-a văzut niciodată și pe care nimeni nu-L poate cunoaște”, dar pe care Fiul Său Unic, Binele care unifică Adevărul, Binele, Frumosul, ni-l revelează și ne invită să trăim o viață la fel de „glorioasă”, adică la fel de conștientă și de iubitoare ca a Sa, în Relația cu ceea ce, clipă de clipă, ne zămislește: Tatăl sau Originea, Principiul de care ne-am îndepărtat din cauza ignoranței noastre - această îndepărtare care aduce cu sine tot felul de „boli” și de suferințe. Dar printr-un nou act de cunoaștere care este în același timp metanoia (trecere dincolo de cunoscut, de amintirile care ne constituie) și teshuva (act de reîntoarcere, de întoarcere a ființei noastre exteriorizate către Ființa interioară) putem să ne apropiem de acest lucru, să revenim la și să ne reunim cu rădăcinile noastre, după cum ne-au inspirat Învățătorul și Învățătura Sa în ziua celei mai intime dorințe a noastre, în inima lipsei pe care o resimțim.
23 El [Învățătorul] continuă și spuse:
24 „Iată de ce sunteți bolnavi
25 și de ce muriți:
26 acestea sunt numai urmările faptelor voastre;