Prizonierul

De la Alchimistul, nu a mai existat o lucrare spirituală care să captiveze cu mesajul ei puternic oameni din toate culturile și care să fi ajuns un fenomen editorial mondial, incluzând 28 de țări și 24 de limbi.
Aflat într-o stare vegetativă în urma unui accident groaznic care i-a paralizat întreg corpul, naratorul, deși conștient, nu poate să comunice cu cei din jurul lui, asistând neputincios la ceea ce i se întâmplă. Izolat de familie și prieteni, el începe o conversație interioară cu ghidul său spiritual, conversație care îl poartă într-o călătorie a

descoperirii de sine, trecându-l printr-o experiență în pragul morții și ajungând în cele din urmă la o nouă stare a conștiinței și la o înțelegere a sinelui său profund.
Prin intermediul protagonistului acestei povești, învățătorul spiritual Anand Dilvar dezvăluie modul în care putem depăși sentimentul de vină, rănile din trecut și cum putem ierta, pentru a înțelege adevăratul sens al iubirii și pentru a descoperi scopul real al vieții noastre pe Pământ.
O carte profundă, care are puterea de a schimba vieți, menită să ne cutremure și să ne trezească, Prizonierul se adresează celor curajoși, capabili să-și pună la îndoială propriile convingeri fără teama de consecințe.

Prolog 13

Capitolul I 15
Capitolul II 21
Capitolul III 31
Capitolul IV 41
Capitolul V 49
Capitolul VI 59
Capitolul VII 67
Capitolul VIII 73
Capitolul IX 83
Capitolul X 89
Capitolul XI 97
Capitolul XII 107
Capitolul XIII 111
Capitolul XIV 117
Capitolul XV 123

Nu știu dacă au trecut ore sau zile până m-am trezit din nou.
Încă nu mă puteam mișca și aveam ochii larg deschiși. Durerea scăzuse puțin, lumina încă mă orbea, dar era mai suportabil. Atunci mi-am dat seama că zgomotul îngrozitor pe care îl auzeam era un fel de respirație greoaie, profundă... nu era respirația mea, de asta eram sigur.
Durerea fizică s-a domolit puțin, dar a început un nou fel de suferință: confuzie mintală și o nevoie bruscă, imperioasă de răspunsuri.

Sunt într-adevăr mort?
Pe cine aud respirând?
Ce e chestia asta din gură care îmi rănește gâtul?

Încetul cu încetul, amintiri despre ceea ce credeam că avusese loc în ziua anterioară au început să își facă loc — petrecerea, băuturile, cearta cu Laura, plus Edward care insista să încerc acel drog idiot de care era atât de entuziasmat.
— Te rog, nu mai bea! Nu vezi că te omori? striga Laura la mine. Asta vrei?
— Nu vreau să mor. Vreau doar să evadez.
— Să evadezi de unde? Ești nebun!
— Da, sunt nebun și tu nu mă înțelegi. Nimeni nu mă înțelege...
Mi-am aruncat în gură cele două pastile albastre pe care le luasem de la Edward. Acesta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

O, Doamne! Am reușit până la urmă! M-am sinucis.
Nu se poate întâmpla una ca asta. Ce se petrece cu mine? De ce nu pot să mă mișc? De ce nu pot să închid ochii?
Idiotul ăla m-a otrăvit, m-am gândit. Și uite c-am ajuns în iad ca să plătesc pentru ce am făcut... e chiar mai rău decât mi-am imaginat.

Nu prea credeam în viața de după moarte, dar în acel moment nu părea să existe altă explicație.

Te rog, Doamne! Te rog să mă ierți! Mai dă-mi o șansă...

Sunetul unei uși deschizându-se mi-a întrerupt șirul gândurilor. Am auzit vocea unei femei:
— Ce zgomot infernal face mizeria asta! spuse ea.
— E singurul pe care-l avem. Știi cum e locul ăsta, a răspuns un bărbat.
— Cum e posibil să avem un singur aparat pentru respirație artificială?
— Ei bine, asta este situația. Trebuie să facem tot ce ne stă în putință.
— Și ce s-a întâmplat cu el?
— El e distrus de-a binelea. De ce nu-l dezvelești ca să-l vezi?
Am simțit cum un cearșaf îmi este tras de pe față și am văzut o femeie în uniformă albă care se holba la mine cu o expresie înfricoșată.