Geneza uitată

Am scris această carte cu avânt, în dorința de a oferi cititorilor baza reală a istoriei omenirii, in punctele ei esențiale. Era un proiect mai vechi, o năzuință pe care o aveam încă din anul 2004, după ce am urmărit stupefiat în Sala Proiecțiilor unele imagini din trecutul „interzis” al umanității.
Două au fost motivele principale pentru care nu am împlinit mai repede acest proiect: pe de o parte, nu aveam suficientă informație ca să creionez o viziune pertinentă asupra destinului omenirii, de la începuturile sale și până în prezent; pe de altă parte, în perioada respectivă nu am avut permisiunea să revelez decât o foarte mică parte din ceea ce știam deja. Chiar și în prezent mi s-a recomandat să nu fac dezvăluiri despre unele momente „delicate” din istoria umanității - care ar putea zdruncina din temelii concepțiile de natură religioasă ale unor categorii de oameni - ori despre alte evenimente sensibile de natură politică și geostrategică, din cauza unor probleme sau „jene” guvernamentale ce ar putea să apară.
După ce am încheiat de scris textul acestei cărți, recitindu-l pentru corectură mi-am dat seama că el ar putea fi destul de complicat și chiar ”stufos” pentru o înțelegere facilă. Câteva zile am rămas în dubii, neștiind prea bine ce să fac. În cele din urmă am realizat că o simplificare a sa ar făcea naște mai târziu alte întrebări, astfel că am decis să „risc” și să trimit spre publicare versiunea integrală.

Nota autorului 5

Pământul în secțiune 7
Aberația „Pământului plat” 41
Corecții importante 67
Originea omului pe Pământ: din cosmos spre nivelul cuantic 87
Tenekau și clipa fundamentală a omenirii. Începuturile 119
Splitarea evoluției: ramurile ENL și ENK 149
Genomul reinventat 175
Shambala 199
Marele război Tars 207
Hiperborea 221
Consiliul planetar din Teotihuacan 231
Atlantida 243
Construcția piramidelor din Egipt 269
Sfinxul, eterna enigmă 303
Troia. Resorbția civilizației Maya 317
Anunnaki: o problemă delicată 327

Fiind acum la o înălțime mare și având o perspectivă mai largă asupra secțiunii planetei prin scoarța ei, către manta, am putut vedea multe astfel de sfere argintii în alte zone de pe glob, care ocultau cunoașterea a ceea ce se afla acolo. Unele dintre acele sfere argintii erau mai mici, altele mai mari, însă unele erau chiar uriașe, astfel încât mi-am manifestat curiozitatea și am întrebat ce se afla acolo.
În cazul sferelor argintii de dimensiuni mari, mi s-a spus că ele reprezintă mai mult decât unele treceri importante de la suprafața Pământului spre „interiorul” lui. Ele ocultează anumite baze extraterestre, care au fost plasate în acele regiuni. Am văzut astfel de sfere, de exemplu, în interiorul scoarței ce corespunde unor zone de pe fundul Oceanelor Atlantic și Pacific, la diferite adâncimi ale acestora. De la acele baze se vedeau de asemenea rețele subtile eterice, care făceau legătura cu felurite alte structuri sau așezări din interiorul Pământului. Mi-am pus atunci întrebarea dacă bazele respective au fost construite în cavități deja existente sau dacă a fost necesar să se taie rocă pentru a forma cavitățile respective. înțelegerea pe care am primit-o a fost că nu era nevoie să se taie rocă pentru a se obține spațiul necesar construcției, deoarece scoarța terestră este plină de goluri și există deja foarte multe cavități subterane, fiecare având caracteristicile ei.
Am început să văd din ce în ce mai clar în secțiunea planetei. Observam că Pământul nu se formează haotic, ci într-un mod precis, după anumite linii de câmp magnetic generate de gaura neagră din centrul lui, care erau la rândul lor extrem de complexe, asemănându-se cumva cu mușchii striați de la mâini și picioare. Vedeam o suprapunere complexă a lor, ce mergea în profunzimea planetei. În imaginile holografice ele erau redate în plan eteric precum niște arcuri strălucitoare, variind în culori de diferite intensități.
În mintea mea s-a format atunci înțelegerea faptului că scoarța planetei se formează după niște linii de câmp magnetic, iar din loc în loc apar un fel de turbioane, unde este gol. Am înțeles atunci că în acele zone materia nu s-a putut forma din cauza unui cumul de câmpuri magnetice, electrice și gravitaționale intense, iar spațiile respective sunt chiar cavitățile, grotele și golurile mari din interiorul Pământului. Mai apoi am văzut că liniile de câmp au diferite caracteristici și, în funcție de modul în care se combină, în unele zone ale planetei ele împing materia în sus, formând munții, iar în altele o atrag în jos, formând marile văi.
Ipoteza oamenilor de știință referitoare la modul în care s-au format munții - prin „ciocnirea sau interacțiunea” plăcilor tectonice care sunt împinse una spre cealaltă - nu este greșită, dar este incompletă. De pildă, am văzut în mod clar cum scoarța nu plutește pe magmă, așa cum ne spune știința contemporană. Este adevărat că există zone întinse de magmă în interiorul planetei, dar există de asemenea și zone în care scoarța Pământului este de-sine-stătătoare și se prezintă ca niște arcade, așa după cum am văzut în secțiunea planetei ce îmi era prezentată.
Prin urmare, magma este un fel de „produs secundar”, iar munții nu se formează neapărat pentru că plăci tectonice diferite, care „plutesc” pe suprafața ei, se ciocnesc și se împing reciproc, ci ei iau naștere datorită unui cumul de factori care țin de magnetism, electricitate, presiune, temperatură, inclusiv de anumite mișcări ale Lunii, care totuși provoacă asupra scoarței terestre tensiuni fluctuante și influențează caracteristicile liniilor de câmp ce se manifestă în acele zone. Puteam vedea că există un cumul de câmpuri complexe, dar unora dintre ele nici măcar nu le-am putut identifica natura. Orice fluctuație a liniilor de câmp determină o rearanjare a scoarței. Acolo rocile nu mai sunt solide, ci sunt oarecum moi, ca o plastilină.
Am văzut de asemenea că aceste linii de câmp generate de gaura neagră centrală a planetei nu sunt statice, ci dinamice; ele se mișcă în mod continuu, iar acolo unde structura lor se schimbă, materia solidă se tensionează. La un moment dat apar goluri și tensiuni, iar aceste rearanjări și reorientări provoacă cutremure. Activitatea vulcanică are o explicație asemănătoare, căci în funcție de cum se orientează liniile de câmp, punga de magmă se poate retrage sau se poate împinge, caz în care vulcanul erupe.