Fiind acum la o înălțime mare și având o perspectivă mai
largă asupra secțiunii planetei prin scoarța ei, către manta, am putut vedea
multe astfel de sfere argintii în alte zone de pe glob, care ocultau
cunoașterea a ceea ce se afla acolo. Unele dintre acele sfere argintii erau mai
mici, altele mai mari, însă unele erau chiar uriașe, astfel încât mi-am
manifestat curiozitatea și am întrebat ce se afla acolo.
În cazul sferelor argintii de dimensiuni mari, mi s-a spus că ele reprezintă
mai mult decât unele treceri importante de la suprafața Pământului spre
„interiorul” lui. Ele ocultează anumite baze extraterestre, care au fost
plasate în acele regiuni. Am văzut astfel de sfere, de exemplu, în interiorul
scoarței ce corespunde unor zone de pe fundul Oceanelor Atlantic și Pacific, la
diferite adâncimi ale acestora. De la acele baze se vedeau de asemenea rețele
subtile eterice, care făceau legătura cu felurite alte structuri sau așezări
din interiorul Pământului. Mi-am pus atunci întrebarea dacă bazele respective
au fost construite în cavități deja existente sau dacă a fost necesar să se
taie rocă pentru a forma cavitățile respective. înțelegerea pe care am primit-o
a fost că nu era nevoie să se taie rocă pentru a se obține spațiul necesar
construcției, deoarece scoarța terestră este plină de goluri și există deja
foarte multe cavități subterane, fiecare având caracteristicile ei.
Am început să văd din ce în ce mai clar în secțiunea planetei. Observam că
Pământul nu se formează haotic, ci într-un mod precis, după anumite linii de
câmp magnetic generate de gaura neagră din centrul lui, care erau la rândul lor
extrem de complexe, asemănându-se cumva cu mușchii striați de la mâini și
picioare. Vedeam o suprapunere complexă a lor, ce mergea în profunzimea
planetei. În imaginile holografice ele erau redate în plan eteric precum niște
arcuri strălucitoare, variind în culori de diferite intensități.
În mintea mea s-a format atunci înțelegerea faptului că scoarța planetei se
formează după niște linii de câmp magnetic, iar din loc în loc apar un fel de
turbioane, unde este gol. Am înțeles atunci că în acele zone materia nu s-a
putut forma din cauza unui cumul de câmpuri magnetice, electrice și
gravitaționale intense, iar spațiile respective sunt chiar cavitățile, grotele
și golurile mari din interiorul Pământului. Mai apoi am văzut că liniile de
câmp au diferite caracteristici și, în funcție de modul în care se combină, în
unele zone ale planetei ele împing materia
în sus, formând munții, iar în altele o atrag în jos, formând marile văi.
Ipoteza oamenilor de știință referitoare la modul în care s-au format munții -
prin „ciocnirea sau interacțiunea” plăcilor tectonice care sunt împinse
una spre cealaltă - nu este greșită, dar este incompletă. De pildă, am văzut în
mod clar cum scoarța nu plutește pe magmă, așa cum ne spune știința
contemporană. Este adevărat că există zone întinse de magmă în interiorul
planetei, dar există de asemenea și zone în care scoarța Pământului este
de-sine-stătătoare și se prezintă ca niște arcade, așa după cum am văzut în
secțiunea planetei ce îmi era prezentată.
Prin urmare, magma este un fel de „produs secundar”, iar munții nu se
formează neapărat pentru că plăci tectonice diferite, care „plutesc” pe
suprafața ei, se ciocnesc și se împing reciproc, ci ei iau naștere datorită unui
cumul de factori care țin de magnetism, electricitate, presiune, temperatură,
inclusiv de anumite mișcări ale Lunii, care totuși provoacă asupra scoarței
terestre tensiuni fluctuante și influențează caracteristicile liniilor de câmp
ce se manifestă în acele zone. Puteam vedea că există un cumul de câmpuri
complexe, dar unora dintre ele nici măcar nu le-am putut identifica natura. Orice
fluctuație a liniilor de câmp determină o rearanjare a scoarței. Acolo rocile
nu mai sunt solide, ci sunt oarecum moi, ca o plastilină.
Am văzut de asemenea că aceste linii de câmp generate de gaura neagră centrală
a planetei nu sunt statice, ci dinamice; ele se mișcă în mod continuu, iar
acolo unde structura lor se schimbă, materia solidă se tensionează. La un
moment dat apar goluri și tensiuni, iar aceste rearanjări și reorientări
provoacă cutremure. Activitatea vulcanică are o explicație asemănătoare, căci
în funcție de cum se orientează liniile de câmp, punga de magmă se poate
retrage sau se poate împinge, caz în care vulcanul erupe. |