Dupa o cariera didactica si stiintifica cu varii
recunoasteri nationale si europene, Paulescu a fost rechizitionat de
mitografi dar si de contestatari. Greu sunt identificabile discursuri
echilibrate si argumentate din partea unor interpreti care sa-i fi citit
scrierile savantului cu detasarea necesara. Pendulam intre etichete:
„fondatorul nationalismului crestin”, piesa centrala in „sancturarui
stiintei universale”, „una dintre cele mai reprezentative figuri ale
antisemitismului romanesc interbelic”, „un inspirator al legislatiei
antisemite cu caracter rasial”, „parintele spiritual al miscarii
legionare” etc. Conflictul între tratamentul aplicat ideilor paulesciene
nu are datele pentru vreun tratat de pace. De aceea vă propunem un
armistitiu cultural, în care lectura a trei texte din 1905, lecții de
filosofie biologică, să suspende partizanatele în beneficiul istoriei
ideilor.
“Cauza primara – adevaratul autor al finalitatii pe care o
constatam la fiintele vietuitoare, […] este Dumnezeu. Prin urmare, omul
de stiinta nu se poate multumi sa spuna: Cred in Dumnezeu, ci trebuie sa
afirme: stiu ca Dumnezeu este.” (Nicolae Paulescu)
Fragment:
“Domnilor,
Stiinta, dupa cum ati vazut, demonstreaza existenta sufletului
si ii defineste principalele atribute. Dar ea nu poate sa se opreasca
din mersul ei inainte. Fiind cunostinta prin cauze, ea trebuie sa se
intrebe: Care este cauza sufletului? Este evident ca sufletele fiintelor
vietuitoare deriva din acelea ale parintilor lor, care sunt, ca sa zic
asa, cauzele lor imediate. Dar aceste cauze nu pot fi decat cauze
secundare, a caror serie nu este nelimitata.
Intr-adevar, viata n-a existat intotdeauna pe pamant, care
initial a fost incandescent. Prin urmare, sufletele au inceput sa existe
de la un moment dat. Or, cum in acel moment nu se gaseau pe pamant
decat materie si energie, si cum este absolut imposibil ca sufletul sa
fie efectul acestor elemente ale naturii brute, trebuie sa conchidem ca
atunci a avut loc interventia directa a Cauzei primare.
Ratiunea, sprijinita pe principiul cauzalitatii („Nimic nu se
face fara cauza”), ne conduce, in mod necesar, la notiunea existentei
unei cauze primare a sufletului - notiune stiintifica, principiul
cauzalitatii fiind baza stiintei.
Si notati ca aceasta notiune - care reprezinta mai mult decat o
ipoteza, caci ea nu este concluzia unui rationament prin analogie - se
impune inteligentei noastre cu o forta irezistibila, cu atat mai mult cu
cat ea da semna de toate faptele de observatie (care, fara dansa, ar
ramane neexplicate) si nu este in contrazicere cu niciunul dintre ele.
A sti ca exista o Cauza primara a sufletului nu poate satisface
pe omul de stiinta, care se mai intreaba: Ce este aceasta Cauza
primara? Care ii sunt atributele?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare, sa revenim la faptele de observatie, care nu trebuie pierdute niciodata din vedere.
1. Cauza primara nu cade sub simturile noastre. Ca si sufletul, ea este deci imateriala.” |
Adevăr Divin
