Iertăm tot timpul ca să compensăm greșelile care știm că
se produc pentru că suntem ființe umane. Lucrurile se desfășoară relativ plăcut
pe șoselele, în orașele și la locurile noastre de muncă deoarece oamenii iartă.
Iertarea este o acțiune normală a minții omului, atunci când ea nu e prinsă în
capcana sistemelor reactive ale creierului. Cu cât suntem mai tensionați, cu
atât e mai puțin probabil să iertăm — mai mult stres, mai puțină iertare.
Iertarea este însă esențială în succesul
oricărei activități care implică alte persoane. Iertarea de sine e esențială
pentru a reuși în orice întreprindere personală. Faptul de a afla cum te
afectează mecanismele de supraviețuire îți permite să privești altfel
situațiile neplăcute din viață.
Iertarea e dificilă dacă reacțiile
bazate pe stres ale creierului apar în același timp cu o ofensă, deoarece toate
amintirile viitoare despre ea - de exemplu, pierderea unui serviciu, a unei
proprietăți sau a cuiva iubit - sunt prinse în răspunsul la stres. Astfel, de
fiecare dată când reapare amintirea, există o avalanșă de reacții îngrozitoare,
chiar și după ani de zile. În mod normal, tu ți-ai dori să eviți acele amintiri
dureroase.
Dar evitarea nu e deloc spre binele tău,
deoarece această supărare rămâne sub suprafața conștienței tale,
influențându-ți într-un mod negativ viața. Numeroase întâmplări neiertate,
nerezolvate îți pot menține în mod subtil mintea într-o stare negativă aproape
tot timpul. Dacă adaugi stresul constant al amenințării de a-ți pierde
serviciul, casa, persoana iubită etc, situația ar putea arăta cam fără ieșire. Dar
nu este. Iertarea este o cale de ieșire importantă. Vei vedea.
Războiul creierelor
Cercetările asupra creierului realizate
între anii 1960 și 1970 au dezvăluit faptul că în noi operează trei sisteme
cerebrale diferite. În general, aceste creiere funcționează în concordanță
unele cu altele, ducând la gândire optimă, fericire și realizarea obiectivelor.
Ele funcționează optim laolaltă într-un mediu sigur. Această siguranță îi
permite minții noastre să fie o simfonie, în loc de o zonă de război. Războiul
începe atunci când suntem copleșiți de stres sau frică.
De-a lungul timpului, creierele primitive
s-au adaptat și au dezvoltat ceea ce exista deja acolo, în loc de a reconstrui
totul. Prin urmare, încă mai avem reacțiile străbunilor noștri din vremuri
străvechi și pe cele ale mamiferelor și reptilelor. Aceste prime structuri
cerebrale adaptate ne ajută în viață nu doar să supraviețuim, ci și să avem
calități sociale importante - și chiar să iubim. Cu toate acestea, în situații
amenințătoare sau deznădăjduite, ele ne pot decupla creierul cel mai nou,
neocortexul - creierul care gândește.
Neocortexul, cel mai mare creier al
nostru, asigură lim-bajul, logica, aptitudinea de a analiza soluții la probleme
și iertarea. Atunci când sistemele reactive ale creierului decuplează
neocortexul din cauza unei împrejurări esențiale de supraviețuire, reacționăm
imediat prin luptă, fugă sau încremenire. Și ne pierdem capacitatea de a gândi
clar, de a rezolva probleme și de a vorbi inteligent - toate aspectele
constructive pe care ne bazăm și la care ne așteptăm în epoca noastră modernă.
În momentele stresante, aceste structuri
cerebrale reactive ne influențează extrem de mult gândirea, ducând la decizii
regretate ulterior și la acțiuni nepotrivite. În timpuri preistorice, ca să
supraviețuim, a trebuit să reacționăm, și nu să gândim ce să facem sau să
spunem. Dar în societatea modernă de multe ori reacțiile noastre de
supraviețuire nu sunt ceea ce e necesar ca să ajungi la un rezultat pozitiv.
Isaac e un băiat de treabă. Când vreun
coleg de birou e supărat, acesta știe că Isaac îi va zâmbi, arătând că-și dă seama
de starea lui și că îl va ajuta dacă e nevoie. |
Adevăr Divin
